cuvinte abuzive - partea 2 -

................................................. Psihologia contrazicerii...........

Cu greu reușesc să-mi desenez în cap personajele vieții mele. M-am ferit să încerc să definesc măcar o voce, însă bucățile trecutului, la care n-am renunțat, deși am vrut, îmi aduc un puhoi de amintiri, căci în realitatea fantasmagoriei mele n-am renunțat la nimic.

Au început demult să mă indispună. Nu găseam unul care să mă mulțumească. Toți mi se păreau niște imperfecți, fără vreo definiție clară, plini de defecte neacceptate de mine. Iar eu ca orice critic sau luându-mi rolul moralizatorului, eram plin de exagerări și de false concepții, pe care le recunoșteam, dar pe care le ascundeam, arătându-le obiectivitate. Criticul niciodată nu-și recunoaște greșeala și caută să susțină o idee chiar dacă știe că e incorectă pentru mulți. Pentru că el nu-și distruge ideile, le păstrează pe toate, le scrie pe sute de foi. Știe că până la urmă o să-i fie de folos, chiar dacă va lupta împotriva întregii lumi. Pentru el tot ce contează e să-și păstreze lumea intactă și admiră uneori cum lumea exterioară lui se prăbușește. El trăiește in interioritate și recunoaște ușor orice imbecil care se străduiește fără folos să demonstreze altora cât de mult contează să vorbești și să spui ceea ce trebuie. Criticul care scrie, nu recunoaște că poate să-i ironizeze și să-i facă proști în față, el exagerează și o face în scris, dar astfel reușește mai bine, pentru că implică orice principiu care spune că scrisul e durabil și poate aduce aminte despre orice posibil principiu al uitării care șterge din minte informații valoroase. E aproape inutil, dar n-o face pur si simplu în față. Așteaptă cea mai bună ocazie, dar fără să știe când vine. Uneori pierde momentul, însă critica lui e durabilă și așteaptă alte ocazii. Știe că găsește în orice om măcar una. Și atunci nu e inutil ? Pe cine repară el ?

Ce o sa fac în pragul morții? M-am întrebat o viață întreagă. ( Ce-nseamnă întreagă ? ) De când eram mic, poate anormal, îmi închipuiam tot felul de moduri de a muri și puneam persoanele pe care le știam în tot felul de cutii de scânduri. Mă gândeam la oamenii care își aduc aminte de dumnezeul lor în momentul morții și atunci se căiesc. Îmi amintesc și de treptata mea despărțire de obiectele în care credeam, pe care le nesocoteam și despre care mi-am zis că îmi sunt firesc de simple pentru a le lua în seamă. Mă gândeam să mă întorc odată la ele. „De ce?” mă întrebam în rest, când nu-mi puneam cealaltă întrebare. Dar la întrebarea asta nu mi-a răspuns nimeni. Viitorul nu-și mai pune întrebări absurde, el e mult mai pragmatic. Lumea care visează a dispărut pentru el. Viitorul e îndreptățit cel al morții. Vrea să-mi distrugă toate ideile și orice încercare de a-mi răspunde. Nu mă ajută în niciun fel să-mi amintesc. Dacă mă concentrez, se trezesc în mine unele simțăminte legate de un trecut foarte îndepărtat, când încercam să-mi analizez modul în care mă dezvoltasem, din greu încercam, atunci. Găseam că viața mi se schimba odată cu perspectivele, că toate mă îngrozeau din ce în ce mai mult. Mi se dezvoltase un instinct crunt de a îndepărta de mine, din cauza reacțiilor pe care mi le aducea orice, pe care le aveau unii față de alții. Am ajuns să devin indiferent față de orice acces. Nu-mi oferea nimic deosebit, deși uneori simțeam că trebuie să ies din casă și să vorbesc cuiva ( De ce oare? Iar mai târziu m-am lecuit de obiceiul ăsta care nu-mi aducea nimic liniștitor). Să vorbesc unui suflet ahtiat după vreo plăcere banală. Să-mi sporesc mai mult scârba. Ce era mai grav, că erau unii cu o capacitate intelectuală superioară, iar aceștia, gândeam atunci, nu puteau să diferențieze oamenii între ei, să le pătrundă în cap și să vadă cu adevărat care sunt caracteristicile lor interioare. Îmi dădeam seama că mintea lor e plină de informații, dar imaginația nu-i ajuta foarte mult, sunt lipsiți de creativitate sau își continuă, ca niște orbi, drumul prin pustiul lumii ? Mă întrebam. ( Aproape liric, ca un poet, ca un mine nepoet, cu privire tragică la lume ) Astfel oamenii se împărțeau în multe grupe, câteva miliarde, și era imposibil să-i cunoști pe toți. Nu s-au schimbat și n-o vor face. Îi plictisește decorul, sufletul nu și-l schimbă, mintea nu și-o schimbă, nu-i plictisește deloc lipsa lor de ei înșiși, parcă își caută altceva, caută stând, nu găsesc nimic.

Încercam să-nvăț, apoi pe alții, ( ca un prost predicator, care găsește mereu un bun exemplu prost ) că atunci când te mândrești în tine cu o faptă nu înseamnă că dovedește motive de laudă și din partea celorlalți. Se poate spune că te amăgești. Te poți amăgi și din dragoste sau prin perspectiva lumii, crezând că omul e o ființă perfectibilă sau crezând că lumea e reală când ea e un vis comun. Un absurd continuu. Cel mai grav e să-ți amăgești sufletul, mintea. Să te amăgești pe tine. Să lași să te umpli de mândrie din fapte prostești, atunci când vocea interioara îți zice „ce faptă mare ai făcut, nimeni nu mai e ca tine ..!"

Îmi scrisesem pe pereți tot ce încercam să propun unora, în ideea ca mai întâi să mă educ pe mine. Încercarea mea a fost  zadarnică. Mai târziu mi-am spus că e naiv să continui să fac asta, așa că am decojit pereții de orice principii scrisesem odată pe ei. Nu mi-era greu să încep să gândesc altfel decât o făcusem, parcă eram obișnuit.

Într-o altă vreme, abia îmi amintesc, de parcă s-ar fi petrecut acum sute de ani, nu realizam nimic din ceea ce mi se putea întâmpla. Nu puteam viziona nici măcar către ziua de mâine. Zilele treceau repede, ca în tot decursul vieții. Îmbătrâneam de două ori mai repede decât orice om din jurul meu, mai ales pentru că nu încetam să mă gândesc la îmbătrânirea mea atât de rapidă și la că subiectivitatea mă mai putea ține în viață. Credeam că o să vină un val de maturitate peste mine, de a ști ce urmează a fi făcut, însă n-a venit. N-a venit pentru că nu a existat și nu există, n-am simțit niciodată nimic sau poate se afla în interiorul meu bine ascuns, dar nu l-am descoperit, eu privind doar în exterior. Acum este prea târziu ( Prea târziu? Când nu este ? N-am mai zis-o ..? ). Sunt neputincios în fața oglinzii viitorului meu eu. El pare cuprins de eu, ca toți care au existat. Toți erau cuprinși de eul de acum. Toți aveau inserată într-o particulă boala.

Priveam lumea cu alți ochi. Ce încă nu știu e dacă lumea, în tot timpul, a fost aceeași. Anotimpurile și toate fenomenele sunt aceleași de la început, de când lumea și parcă și ele se schimbă. ( Ce banal ! )  Vorbesc de evenimente concrete. Participam la evenimente concrete, dar încercând să-mi amintesc, reconstitui și particip din nou la ceea ce am înfăptuit odată, dar acum primind o altă interpretare și nimic concret, nimic simplu ca trăitul și uitatul după precipitații și vânt tomnatic. Mintea mi-e educată într-un alt fel decât a fost atunci. Este o altă parte a vieții mele, personajele sunt altele, iar personajul principal e altul. Deși pare că este același, derularea acestor întâmplări face parte dintr-un alt roman, nu dintr-un alt capitol. Viața acestui personaj este împărțită în mai multe romane, el nefiind doar un personaj, ci mai multe.

Cuvinte abuzive. partea 1.

1.

Cuvinte abuzive: Psihologia contrazicerii

Era altă lume în camera din care nu mai ieșeam. Camera era altă lume. Iar dacă cineva mi-ar fi spus că o să rămân înțepenit într-o cameră cum era aceea în care leneveam și că mi se trage tocmai din starea anterioară care mă copleșise, oare m-aș fi ferit de obiceiul confuz ? La fel cum m-am ferit de iubire, de oameni,  de a scrie pe foi mototolite și de a fi ? Pentru că odată mi-am interzis toate astea. „Pune mâna și scrie toate gândurile astea!" mi-a zis Criticul mai demult, când eu puneam aceeași întrebare oricăruia dintre ei, pentru a afla ce-mi pot spune cei care mă cunoșteau atât de bine.

... Îți vin atâtea idei în cap și dai să le prinzi, dar ele zboară. Parcă ideile călătoresc prin mințile oamenilor, iar unii le prind și le folosesc. Ideile nu sunt utile sau nefolositoare, ele doar vin și dispar lăsând urme, încât uneori îți amintești că aveai habar despre... iar acum nu mai știi nimic. Și aș vrea să trec toate ideile pe o hârtie murdărită, dată mie de vreun romantic. Să fac într-o zi toate lucrurile inutile de care sunt capabil. Să greșesc fără vreo dorință de a nu o face și să nu mă simt vinovat. Să-mi păcălesc conștiința și să o reeduc. Oamenii poate mă vor urî, când ei nici măcar nu mă cunosc. Oamenii nu cunosc nimic. Sunt niște păcălici. Am experimentat sute de ei. Toți diferă, miliarde de fizionomii, de particularități. Dar toți sunt la fel, de aia se cheamă oameni. Niciunul nu diferă. Lumina îi diferențiază, iar noaptea îi aseamănă. Comparații și cuvinte, idei despre oameni, toate sunt de un real inutil, pentru unii care nu merită nimic. Să scrii pentru oameni e necesar, dacă din câteva milioane doar unul înțelege ce-ai scris. Ei știu să citească, dar nu reușesc, nu vor să citească. Și atunci e inutil să scrii. Să te rogi pentru oameni e folositor, dacă măcar unul se roagă pentru tine. Oare e inutil să te rogi pentru oameni ?

E inutil să te rogi pentru oameni. Oamenii ăștia proști nu reușesc să înțeleagă. Ei nu știu să creadă. Iar dacă mi-ar fi dat un strop de înțelepciune l-aș da oamenilor proști. Unii l-ar vinde, alții l-ar ascunde ca să nu-l piardă. Stropul de înțelepciune e mic de tot, încât unii trec pe lângă el și nu-l văd. E atât de mic încât nimeni nu l-a prins până acum. Unii cred că se poate salva lumea cu puțină înțelepciune, iar alții cred că lumea oricum se va pierde. Parcă au auzit ei undeva că se pot muta munții cu puțină înțelepciune. Dar ei nu știu, nu cunosc, n-au mai citit... de mult. Iar credință nu mai au deloc...

... Am scris prima dată. Criticul a fost primul care mi-a zis că nu e bine, nu e convingător, nu i-a plăcut. Filosoful mi-a zis :,, E încercat prea dramatic pentru o ironie care iese din prima oricui". Iar Ignorantul mi-a zis, când eu i-am spus că mai scrisesem câteva povestioare înainte: ,,Dar tu scrii mai mult spre meditație...", iar dacă-l întrebam dacă a citit o anumită operă, îmi răspundea că a auzit de așa ceva sau că a citit, dar demult și a uitat, sau își reamintea povestindu-mi că în copilărie citise mult, dar vâltoarea tinereții l-a dus pe alte căi, poate ale ignoranței, încât a uitat de tot cărțile.

M-am întors pe scaun și am scris ca pentru un individ care mi-a zis că trebuie să-nvăț și eu să țin predici, toți oamenii o fac, căruia parcă îi părea rău că mă cunoaște.

...Și poate eu sunt cel mai prost din lume, cel mai neadaptat. Poate sunt cel mai neîndreptățit să vorbesc sau să însemn ceva. Poate dacă mă voi sinucide iadul mă va respinge, iar dacă aș face mii de fapte bune raiul nu mă va primi. Sunt cel mai superficial, cel mai superstițios. Moartea mă decapitează în fiecare clipă, deși cred că oricui i se întâmplă, în realitate eu sunt singurul...

Gesturi simple pentru a-ți defini discursul. Gesturi simple îmi vin în minte. Vorbesc despre o mărime inimaginabilă și întind brațele. Încerc în mintea celui care ascultă să proiectez un obiect. Încerc o comparație, dar cel care mă ascultă dispare dintr-odată, fără să-l observ, decât după. Eu eram prea absorbit de propria descriere. Am încetat să mai vorbesc vreodată. Să ascult o poveste plictisitoare e mult mai obositor decât să vorbesc și nu știu ce să aleg. Mă-ntrebam dacă îmi va fi vreodată de folos să ascult oamenii care au nevoie de consolare. Când eram copil poate mi-aș fi imaginat că pot face oamenii fericiți chiar renunțând la fericirea mea, la binele meu presupus. Ca un mucenic al fericirii. Ascultam oamenii în alt sens. Iar acum nu mai văd și nu mai aud nimic din ce știu ei să exprime. Să ajuți un om nu e chiar atât de greu, abia după aia vine partea grea, când nu știi dacă fapta e una benefică și uneori te-ntrebi de ce a trebuit sa ajuți un om care nu e imposibil ca peste o vreme să te pună în încurcătură. Voiai doar să faci oamenii fericiți, iar ei n-au înțeles. Atunci nu înțelegi de ce nu te poate înțelege nimeni și te întrebi: sau eu n-am știut să mă fac înțeles? Până la urmă nu e chiar așa greu să te faci înțeles, nu e greu să vorbești. Eu n-am mai vorbit niciodată…

 ...Am scris a doua oară. Criticul mi-a râs în față și după ce s-a oprit a început din nou să râdă și mai tare. Filosoful mi-a zis: ,, E prea subiectiv și deloc profund. Astfel de copilării nu trebuiesc înțelese. Ce să-nțelegi ..?" Pentru că mai demult pusese problema înțelegerii, când Criticul mă încuraja să scriu, iar eu nu-mi dădeam seama de slaba lui psihologie inversă și că încearcă să mă bulverseze și când Filosoful îmi spuse cu sinceritatea exclusivă lui că sunt depășit de deprinderile, temele și discuțiile unei cărți bune de citit, după el. De aceea nimeni nu observase că odată când nu aveam ce face mâzgălisem vreo două, trei foi. În afară de eroii fanteziei mele, care nici ei nu mi-au mai reamintit vreodată că încercasem asta.

Apoi am început să fiu nebun după tot felul de conflicte, îmi propusesem să fiu, să cred că sunt într-un fel de luptă. Însemna mult pentru mine o luptă, chiar dacă îi spuneam o oarecare luptă, pentru că nu îmi puteam imagina prea multe despre ea, însă voiam să-mi fie scop unic. Un chip nebunesc și irevocabil, să ajung să nu-mi mai iasă din cap, să mor și să nu fiu mort, să trăiesc sub povara loviturilor și să mă cred mort, să vreau să-mi epuizez spiritul, să-l termin și să-l am infinit, toate deodată...

A trecut mult timp de atunci, din vinerea aia.  S-au produs mii de schimbări, în lume și în mine... Când m-am gândit că sunt secătuit de puteri, când m-am gândit că sunt aproape de moarte ..! ( Și ce-nțelegi prin moarte ? că eu înțeleg ... altceva ) Tot ce era înainte mi se părea și mai departe, cu fiecare secundă, clipă. Eram aproape de moarte, dar nu realizam decât într-o imagine tulbure supraîncărcată. ( Oare ca toți oamenii? Să fie atât de tragic? ) Acum sunt în aceeași poziție, dar moartea s-a apropiat de mine și mai mult și îmi dau seama că pare paranoic să te gândești doar la moarte și să nu mai faci nimic altceva. Prea puține evenimente s-au petrecut și nu mi le amintesc. Nu am uitat totul, căci îmi mai amintesc de o zi de vineri pierdută, poate de una de luni. Sunt calm și analizez, doar că analizez ce s-a întâmplat deja pentru mine, prea puține pentru mine, fără să conteze deloc pentru o eventuală reparare și nu reușesc să aduc pe nimeni la un compromis. Când îmi amintesc de momentele singurătății mele, ( dulci momente, dulci ) deși amintirea lor ar face să fie undeva în trecut, momentele astea sunt prezente oricând în mine.

Povestea mea nu are decât puține personaje care s-au transformat fiecare, după unele caracteristici, în sentimente, amintiri sau goluri, în mintea mea, în mine. Nu pot să-ncep cu cineva, cu atât mai mult nu pot să-ncep cu ceva legat de mine, un sentiment. O să-ncep cu un gol, pentru că nu îmi amintesc prea bine trecutul, când uneori îmi zic: „Începe și tu cu ceva, amintește-ți ...” De partea cealaltă, viitorul îmi e pus in balanță, dar nu prin ceea ce a însemnat trecutul, iar prezentul înseamnă prea puțin pentru viitor. Prezentul se leagă doar prin aceeași voce care, dacă-mi dau seama bine, se afla și-n trecut, doar că nu-i trecută, e mereu înainte.

Golul minții mele, cel din trecut, de care nu-mi mai amintesc decât că a existat, are un rol foarte important. Îl consider un moment al luptei, pe care m-am decis s-o realizez mai târziu, când deja eram încolțit, când mi-am zis că sunt într-o luptă. ( Paranoic ? ) Mi-am zis că lupt de când m-am născut. Probabil m-am născut cândva, într-o altă lume. Toate sufletele au existat acolo odată cu mine și există și altele care așteaptă să se întoarcă în lume. Suflete înzestrate cu o memorie schimbătoare, care cred că au exploatat întreaga lume în care se aflau și vor o lume plină de nimic în care limitarea la care se supun îi năucește și nu-și mai amintesc de o lume trecută, rămân totuși cu slaba credință că se vor întoarce în lume, lumea lor, de care nu-și mai amintesc, dar în care speră și primesc alta. E mult mai mult. O luptă continuă... Sau eu asta văd ? Sau obișnuința în gândire mă afectează, încât am vedenii? Nu înțeleg altceva. Poate vreau să-mi propun un sfârșit. Să lupt și să se termine, ca în orice bătălie, cu unul din noi. Fără să lupt aș ajunge la un alt sfârșit, iar o înțelegere și o caracteristică simplă îmi spun că o să mor, că voi fi învins. Nu e vorba de o moarte ca oricare. ( Ce-nțelegi tu prin moarte ? ) Toți mor, toate se învechesc și se schimbă și atunci încerc să-mi explic lupta morții, folosul ei, care nu-mi dă vreun rost care să mă salveze, să mă țină în viață. Să-mi trădez lupta ?

Ce mă condiționează încă, e că sunt legat de o urmă de viață. Nu am voie să mor, cineva mi-a zis-o. Puținele personaje ale vieții mele mă condiționează. Alea pe care le văd anapoda. Dacă am toate libertățile vieții, pe cea a alegerii momentului morții n-o am. Dacă.

 Golul singurătății mele mă urmărește de când eram mic, poate prea mic. Vrea să mă secătuiască de orice plin al ființei mele. A ajuns să-mi fure nu numai gânduri, idei sau sentimente, ci și bunuri materiale, mă trimite să-mi mut scaunul, foile, apoi nu mai știu pe unde le-am pus. Îmi lua idei una câte una odată cu trecerea timpului. Nu înțelegeam de ce nu pot să-l opresc, încercând să-mi creez un sistem care să mă apere, dar era imposibil. Mă războiam cu un inamic invizibil ? Mintea mea ? Când eu voiam altul...

 Concluzionarea acestui proces e că oricât aș încerca să opresc dispariția propriilor idei, n-o pot face și în același timp nu pot fi secătuit în totalitate de ceea ce într-o măsură mă compune, nu-mi poate lua chiar tot. Ființa mea se dezvolta într-o direcție dirijată de cineva care la capătul celalalt o măcina atât de ușor încât nu se observa decât la o analiza mai profundă, pe care m-am decis s-o fac mai târziu. ( Poate când era prea târziu. Era târziu, moment al consolării )

Am luat în considerare un alt aspect, că într-o luptă ca a mea e nevoie și de celălalt implicat, să-mi aleg unul, dar nu m-am decis asupra căruia. Lupta cerea demult un monstru invizibil care să mă macine încet. Dacă lupt cu golul trecutului meu, despre care știu că a existat și că e posibil să existe, pentru că îl simt uneori bântuind, atunci lupta e de unul singur. Dacă lupt cu moartea, situația e aceeași. Cu cine să încerc să lupt, în această contradicție, în această luptă sau viață prin definiție? Dacă sunt prea slab, trebuie s-o recunosc. Apoi mă gândesc că am nevoie de mulți dușmani și de un plan ingenios, astfel încât să-ncerc să-ncep un adevărat război. Poate o să-l închei simplu plantând o bomba atomică, exterminând orice urmă de viață…

...Pe locul sufletului meu nu mai trăiește de multă vreme vreo urmă de viață. Poate niciodată nu va mai crește o floare, măcar una putrezită, de la acel moment până la sfârșit, căci nu mai e mult... ( Ce-nseamnă mult ? )