Cuvinte abuzive. partea 1.

1.

Cuvinte abuzive: Psihologia contrazicerii

Era altă lume în camera din care nu mai ieșeam. Camera era altă lume. Iar dacă cineva mi-ar fi spus că o să rămân înțepenit într-o cameră cum era aceea în care leneveam și că mi se trage tocmai din starea anterioară care mă copleșise, oare m-aș fi ferit de obiceiul confuz ? La fel cum m-am ferit de iubire, de oameni,  de a scrie pe foi mototolite și de a fi ? Pentru că odată mi-am interzis toate astea. „Pune mâna și scrie toate gândurile astea!" mi-a zis Criticul mai demult, când eu puneam aceeași întrebare oricăruia dintre ei, pentru a afla ce-mi pot spune cei care mă cunoșteau atât de bine.

... Îți vin atâtea idei în cap și dai să le prinzi, dar ele zboară. Parcă ideile călătoresc prin mințile oamenilor, iar unii le prind și le folosesc. Ideile nu sunt utile sau nefolositoare, ele doar vin și dispar lăsând urme, încât uneori îți amintești că aveai habar despre... iar acum nu mai știi nimic. Și aș vrea să trec toate ideile pe o hârtie murdărită, dată mie de vreun romantic. Să fac într-o zi toate lucrurile inutile de care sunt capabil. Să greșesc fără vreo dorință de a nu o face și să nu mă simt vinovat. Să-mi păcălesc conștiința și să o reeduc. Oamenii poate mă vor urî, când ei nici măcar nu mă cunosc. Oamenii nu cunosc nimic. Sunt niște păcălici. Am experimentat sute de ei. Toți diferă, miliarde de fizionomii, de particularități. Dar toți sunt la fel, de aia se cheamă oameni. Niciunul nu diferă. Lumina îi diferențiază, iar noaptea îi aseamănă. Comparații și cuvinte, idei despre oameni, toate sunt de un real inutil, pentru unii care nu merită nimic. Să scrii pentru oameni e necesar, dacă din câteva milioane doar unul înțelege ce-ai scris. Ei știu să citească, dar nu reușesc, nu vor să citească. Și atunci e inutil să scrii. Să te rogi pentru oameni e folositor, dacă măcar unul se roagă pentru tine. Oare e inutil să te rogi pentru oameni ?

E inutil să te rogi pentru oameni. Oamenii ăștia proști nu reușesc să înțeleagă. Ei nu știu să creadă. Iar dacă mi-ar fi dat un strop de înțelepciune l-aș da oamenilor proști. Unii l-ar vinde, alții l-ar ascunde ca să nu-l piardă. Stropul de înțelepciune e mic de tot, încât unii trec pe lângă el și nu-l văd. E atât de mic încât nimeni nu l-a prins până acum. Unii cred că se poate salva lumea cu puțină înțelepciune, iar alții cred că lumea oricum se va pierde. Parcă au auzit ei undeva că se pot muta munții cu puțină înțelepciune. Dar ei nu știu, nu cunosc, n-au mai citit... de mult. Iar credință nu mai au deloc...

... Am scris prima dată. Criticul a fost primul care mi-a zis că nu e bine, nu e convingător, nu i-a plăcut. Filosoful mi-a zis :,, E încercat prea dramatic pentru o ironie care iese din prima oricui". Iar Ignorantul mi-a zis, când eu i-am spus că mai scrisesem câteva povestioare înainte: ,,Dar tu scrii mai mult spre meditație...", iar dacă-l întrebam dacă a citit o anumită operă, îmi răspundea că a auzit de așa ceva sau că a citit, dar demult și a uitat, sau își reamintea povestindu-mi că în copilărie citise mult, dar vâltoarea tinereții l-a dus pe alte căi, poate ale ignoranței, încât a uitat de tot cărțile.

M-am întors pe scaun și am scris ca pentru un individ care mi-a zis că trebuie să-nvăț și eu să țin predici, toți oamenii o fac, căruia parcă îi părea rău că mă cunoaște.

...Și poate eu sunt cel mai prost din lume, cel mai neadaptat. Poate sunt cel mai neîndreptățit să vorbesc sau să însemn ceva. Poate dacă mă voi sinucide iadul mă va respinge, iar dacă aș face mii de fapte bune raiul nu mă va primi. Sunt cel mai superficial, cel mai superstițios. Moartea mă decapitează în fiecare clipă, deși cred că oricui i se întâmplă, în realitate eu sunt singurul...

Gesturi simple pentru a-ți defini discursul. Gesturi simple îmi vin în minte. Vorbesc despre o mărime inimaginabilă și întind brațele. Încerc în mintea celui care ascultă să proiectez un obiect. Încerc o comparație, dar cel care mă ascultă dispare dintr-odată, fără să-l observ, decât după. Eu eram prea absorbit de propria descriere. Am încetat să mai vorbesc vreodată. Să ascult o poveste plictisitoare e mult mai obositor decât să vorbesc și nu știu ce să aleg. Mă-ntrebam dacă îmi va fi vreodată de folos să ascult oamenii care au nevoie de consolare. Când eram copil poate mi-aș fi imaginat că pot face oamenii fericiți chiar renunțând la fericirea mea, la binele meu presupus. Ca un mucenic al fericirii. Ascultam oamenii în alt sens. Iar acum nu mai văd și nu mai aud nimic din ce știu ei să exprime. Să ajuți un om nu e chiar atât de greu, abia după aia vine partea grea, când nu știi dacă fapta e una benefică și uneori te-ntrebi de ce a trebuit sa ajuți un om care nu e imposibil ca peste o vreme să te pună în încurcătură. Voiai doar să faci oamenii fericiți, iar ei n-au înțeles. Atunci nu înțelegi de ce nu te poate înțelege nimeni și te întrebi: sau eu n-am știut să mă fac înțeles? Până la urmă nu e chiar așa greu să te faci înțeles, nu e greu să vorbești. Eu n-am mai vorbit niciodată…

 ...Am scris a doua oară. Criticul mi-a râs în față și după ce s-a oprit a început din nou să râdă și mai tare. Filosoful mi-a zis: ,, E prea subiectiv și deloc profund. Astfel de copilării nu trebuiesc înțelese. Ce să-nțelegi ..?" Pentru că mai demult pusese problema înțelegerii, când Criticul mă încuraja să scriu, iar eu nu-mi dădeam seama de slaba lui psihologie inversă și că încearcă să mă bulverseze și când Filosoful îmi spuse cu sinceritatea exclusivă lui că sunt depășit de deprinderile, temele și discuțiile unei cărți bune de citit, după el. De aceea nimeni nu observase că odată când nu aveam ce face mâzgălisem vreo două, trei foi. În afară de eroii fanteziei mele, care nici ei nu mi-au mai reamintit vreodată că încercasem asta.

Apoi am început să fiu nebun după tot felul de conflicte, îmi propusesem să fiu, să cred că sunt într-un fel de luptă. Însemna mult pentru mine o luptă, chiar dacă îi spuneam o oarecare luptă, pentru că nu îmi puteam imagina prea multe despre ea, însă voiam să-mi fie scop unic. Un chip nebunesc și irevocabil, să ajung să nu-mi mai iasă din cap, să mor și să nu fiu mort, să trăiesc sub povara loviturilor și să mă cred mort, să vreau să-mi epuizez spiritul, să-l termin și să-l am infinit, toate deodată...

A trecut mult timp de atunci, din vinerea aia.  S-au produs mii de schimbări, în lume și în mine... Când m-am gândit că sunt secătuit de puteri, când m-am gândit că sunt aproape de moarte ..! ( Și ce-nțelegi prin moarte ? că eu înțeleg ... altceva ) Tot ce era înainte mi se părea și mai departe, cu fiecare secundă, clipă. Eram aproape de moarte, dar nu realizam decât într-o imagine tulbure supraîncărcată. ( Oare ca toți oamenii? Să fie atât de tragic? ) Acum sunt în aceeași poziție, dar moartea s-a apropiat de mine și mai mult și îmi dau seama că pare paranoic să te gândești doar la moarte și să nu mai faci nimic altceva. Prea puține evenimente s-au petrecut și nu mi le amintesc. Nu am uitat totul, căci îmi mai amintesc de o zi de vineri pierdută, poate de una de luni. Sunt calm și analizez, doar că analizez ce s-a întâmplat deja pentru mine, prea puține pentru mine, fără să conteze deloc pentru o eventuală reparare și nu reușesc să aduc pe nimeni la un compromis. Când îmi amintesc de momentele singurătății mele, ( dulci momente, dulci ) deși amintirea lor ar face să fie undeva în trecut, momentele astea sunt prezente oricând în mine.

Povestea mea nu are decât puține personaje care s-au transformat fiecare, după unele caracteristici, în sentimente, amintiri sau goluri, în mintea mea, în mine. Nu pot să-ncep cu cineva, cu atât mai mult nu pot să-ncep cu ceva legat de mine, un sentiment. O să-ncep cu un gol, pentru că nu îmi amintesc prea bine trecutul, când uneori îmi zic: „Începe și tu cu ceva, amintește-ți ...” De partea cealaltă, viitorul îmi e pus in balanță, dar nu prin ceea ce a însemnat trecutul, iar prezentul înseamnă prea puțin pentru viitor. Prezentul se leagă doar prin aceeași voce care, dacă-mi dau seama bine, se afla și-n trecut, doar că nu-i trecută, e mereu înainte.

Golul minții mele, cel din trecut, de care nu-mi mai amintesc decât că a existat, are un rol foarte important. Îl consider un moment al luptei, pe care m-am decis s-o realizez mai târziu, când deja eram încolțit, când mi-am zis că sunt într-o luptă. ( Paranoic ? ) Mi-am zis că lupt de când m-am născut. Probabil m-am născut cândva, într-o altă lume. Toate sufletele au existat acolo odată cu mine și există și altele care așteaptă să se întoarcă în lume. Suflete înzestrate cu o memorie schimbătoare, care cred că au exploatat întreaga lume în care se aflau și vor o lume plină de nimic în care limitarea la care se supun îi năucește și nu-și mai amintesc de o lume trecută, rămân totuși cu slaba credință că se vor întoarce în lume, lumea lor, de care nu-și mai amintesc, dar în care speră și primesc alta. E mult mai mult. O luptă continuă... Sau eu asta văd ? Sau obișnuința în gândire mă afectează, încât am vedenii? Nu înțeleg altceva. Poate vreau să-mi propun un sfârșit. Să lupt și să se termine, ca în orice bătălie, cu unul din noi. Fără să lupt aș ajunge la un alt sfârșit, iar o înțelegere și o caracteristică simplă îmi spun că o să mor, că voi fi învins. Nu e vorba de o moarte ca oricare. ( Ce-nțelegi tu prin moarte ? ) Toți mor, toate se învechesc și se schimbă și atunci încerc să-mi explic lupta morții, folosul ei, care nu-mi dă vreun rost care să mă salveze, să mă țină în viață. Să-mi trădez lupta ?

Ce mă condiționează încă, e că sunt legat de o urmă de viață. Nu am voie să mor, cineva mi-a zis-o. Puținele personaje ale vieții mele mă condiționează. Alea pe care le văd anapoda. Dacă am toate libertățile vieții, pe cea a alegerii momentului morții n-o am. Dacă.

 Golul singurătății mele mă urmărește de când eram mic, poate prea mic. Vrea să mă secătuiască de orice plin al ființei mele. A ajuns să-mi fure nu numai gânduri, idei sau sentimente, ci și bunuri materiale, mă trimite să-mi mut scaunul, foile, apoi nu mai știu pe unde le-am pus. Îmi lua idei una câte una odată cu trecerea timpului. Nu înțelegeam de ce nu pot să-l opresc, încercând să-mi creez un sistem care să mă apere, dar era imposibil. Mă războiam cu un inamic invizibil ? Mintea mea ? Când eu voiam altul...

 Concluzionarea acestui proces e că oricât aș încerca să opresc dispariția propriilor idei, n-o pot face și în același timp nu pot fi secătuit în totalitate de ceea ce într-o măsură mă compune, nu-mi poate lua chiar tot. Ființa mea se dezvolta într-o direcție dirijată de cineva care la capătul celalalt o măcina atât de ușor încât nu se observa decât la o analiza mai profundă, pe care m-am decis s-o fac mai târziu. ( Poate când era prea târziu. Era târziu, moment al consolării )

Am luat în considerare un alt aspect, că într-o luptă ca a mea e nevoie și de celălalt implicat, să-mi aleg unul, dar nu m-am decis asupra căruia. Lupta cerea demult un monstru invizibil care să mă macine încet. Dacă lupt cu golul trecutului meu, despre care știu că a existat și că e posibil să existe, pentru că îl simt uneori bântuind, atunci lupta e de unul singur. Dacă lupt cu moartea, situația e aceeași. Cu cine să încerc să lupt, în această contradicție, în această luptă sau viață prin definiție? Dacă sunt prea slab, trebuie s-o recunosc. Apoi mă gândesc că am nevoie de mulți dușmani și de un plan ingenios, astfel încât să-ncerc să-ncep un adevărat război. Poate o să-l închei simplu plantând o bomba atomică, exterminând orice urmă de viață…

...Pe locul sufletului meu nu mai trăiește de multă vreme vreo urmă de viață. Poate niciodată nu va mai crește o floare, măcar una putrezită, de la acel moment până la sfârșit, căci nu mai e mult... ( Ce-nseamnă mult ? )