vineri, 7 august 2015

Operă unei femei ce-și vrea o operă



Operă unei femei


„Iubire...”, mi-a zis, ca într-o melancolie, a ei, a iubirii, când eu nici nu știu dacă o întrebasem ceva sau aiuream zicându-i că totul stă într-o teorie reușită, dar ascunsă prea bine. Iar ea completând: „Dacă e despre o teorie reușită, atunci trebuie că e a iubirii.”
         „Zilele îi sunt numărate”, i-am reamintit eu, aceleași pe care i le spusesem mai demult, despre care nu știam dacă mai ține minte, fiindcă de multe ori îi spuneam câte o idee încurcată și despre care nu avea aceeași părere, încât în capul ei trebuia să și-o uite. La fel când îi vorbeam despre iubire, fiindcă amintea adesea despre ea, o căuta continuu.
        I-am spus că dacă ar fi să iubesc aș face-o primăvara. Să cred că sunt gata să primesc căldură, sentimente, să primesc orice, când eu în alt timp respingeam orice ... Aș primi chiar și iubirea într-o zi de primăvară. Aștept să vină primăvara, chair și în locul ăsta pustiu de soare, în care mă găsesc. 


Toate, fiindcă ea, mi-a zis într-o zi... nu știu ce mi-a zis, poate că vreun amănunt sau o vorbă fără sens, că ea vorbea de multe ori, iar mie îmi plăcea s-ascult altceva, gândurile ei poate, ascunse îndărătul vorbelor, încât sfârșea orice neîntrerupere de cuvinte prin: De ce ești trist?, iar eu nu-i puteam răspunde decât un: Dar nu sunt. O mințeam pe jumătate, că eu eram mereu îngrijorător de trist, dar nu atât de îngrozitor încât să îngrijorez pe cineva. Uneori mai purtam câteun zâmbet ironic pe sub colțurile triste ale buzelor.
O întrebam: De ce ești tristă? Iar ea mă mințea că e. Însă simțeai mereu o bucurie copilărească în ea, nu-nțelegea tristețea. Ar fi vrut să rămână tristă, poate ca toți oamenii, o viață întreagă, însă nu reușea decât puține forțări ale neputinței tristeții.
Apoi eu încercam alte forțări ale minții mele. O ajutam să vadă de ce sunt buni prietenii, când înainte ne ziceam unul altuia că e de prisos să ai zeci de prietenii, că nu-i ai de fapt, și îi sărutam ușor obrajii, închipuindu-mi alți obraji artificiali, închipuindu-mi că-i rup cu mâinile pe aceia și că-mi rămân singurii obraji, ai ei. O ajutam să-și repete cuvintele prieteniei închipuite dintre oameni pe care ea mi le rostise, când, apoi, îmi apucam mâinile cu forță dominantă și le înfigeam cu tandră putere a posesiunii peste ce mai înțelegeam eu din pielea ei. Îmi doream, cu altă forță, abstractă de mine, de înțelegere, să își închidă ochii, pentru a rămâne doar eu acolo, doar eu și trupul ei, adică singur, neurmărit de nicio privire. Îi porunceam în mine, în tăcere și m-asculta, ea n-o-nțelegea, doar se supunea. O vedeam închizându-i, așa cum îmi imaginasem puțin înainte și-i înțelegeam așteptarea, mintea captivată și liberă de neputințe și iluziile prieteniilor care-o prindeau, mai ales când voia să scape de ele, o prindeau mereu.
Întotdeauna mi-a plăcut să eliberez captivități. Mi-am zis-o, pentru a-mi elibera entuziasm potrivit cu marile decizii nefericite. Apoi poate că am strâns-o de mâini sau am strâns-o de gât sau am aruncat-o pe geam sau am spart geamul și i-am înfipt cioburile în trupul primitor de împunsături de tot felul, însă în clipa de după, cea de onestă imaginație, îi întorsesem trupul cu spatele spre mine, să nu mă știe dacă sunt, dacă am plecat... Îmi iau mâna, purtătoare de forțe absurde și îi ating piciorul, poate prea moale pentru o atingere, poate prea tare pentru o iubire, că eu nu aveam niciun sens al intensității și mi-era totuna dacă zdrobeam oase în mâini sau alinam durere cu ele. Ea nu tresărea, parcă nu era cu mine, nici împotriva mea, ținea ochii închiși și-aștepta voluptate. Se lăsa mie sau altuia, altora? Imaginației cu zeci de bărbați, zecilor de voluptăți trăite în mintea ei, zecilor de atingeri anterioare.
Până să o las să-și revină în trezire i-am privit fața cu chip plecat de câteva ori. Nu-mi spunea decât că îi place să rămână pradă, să cadă în slăbiciune de descompunere totală și să nu-și revină decât când a căzut pradă sieși, închipuirilor, născocirilor. Să cadă...
Toate, fiindcă mai demult un poet a scris câteva versuri. A dat de știre femeii că i se pot scrie iubiri, dorinți pătimașe și că poate fi chemată muză. De ce poetule?
Toate până la capăt, până la capăt, fără să fi început, fără să se fi terminat, fiindcă lirica sugerată n-are izbândă a finalului sau presupusă precizie a nașterii ei. Încă de la început, unul dintre ele, femeia știe că i se cuvin vorbe ca pentru ea, unele de nespus alteia.
După sau înainte, am privit-o sincer, fără tristeți, doar cu zâmbet șters și i-am zis. La care ea mi-a răspuns: Câtor femei le-ai mai spus..? Poate că le-am zis celor pe care le-am privit sincer în ochi. Dar vorbe pentru femei nu sunt zise în fiecare clipă? Câți dinte ei i-au zis? Care din ei a fost crezut? Apoi mi-a zis că ar vrea să aibă o poezie a ei, prin care să se știe, prin care să fie știută.
De multe ori am vrut să fiu găsitor de orice. Am vrut să fiu poet de câteva ori, iar de mai multe ori am vrut să fiu altcineva decât scriitor trist, să fiu nimeni. Însă în una din dățile în care am vrut să fiu poetul mediocru găsitor de rime albe mă aflam atunci. Doar că devenirea în a fi vrut să fiu cineva nu era magie simplă cum mă gândeam că poate face cel care voiam să fiu. Fără să exclud magia asta banală, parcă în minte mă bâlbâiam că o să încerc eu vreo poezie. I-aș fi zis că-i scriu eu una. M-aș fi apucat imediat de improvizat, dar mi-am negat orice gândisem înainte. Vocea celeilalte femei, care era în ea, îmi spunea pe dos decât îmi zicea cealaltă. Am înțeles că nu i-ar plăcea niciun vers din ale mele. Aștepta altă poezie, a altuia. A altuia, când eu eram cel mai bun scriitor al fanteziei mele?
Am întors-o spre mine. Sau poate mai devreme de toate astea... Am privit-o lung, ca pentru mine și m-am convins că o știu pe de rost. Unde cauți o poezie, când n-o mai găsești? M-am convins că nu știe nicio poezie, că nu știe... Am plecat.


luni, 29 iunie 2015







Cine sunt ?!

                „Chiar așa, cine sunt?” îmi sună revoltător. Alt mine se ia de mine, încât eu mă iau de mine, când nu sunt cu mine, cu celălalt mine. Mă mustră, mă mustru, fiindcă îmi zice: „Chiar așa ?!”, mă ironizează, o simt, apoi îmi explică punându-mă în situația generală, obiectivă a ridicolului uman. Nu există un „chiar așa”, mai ales înaintea unei mari întrebări ca: cine sunt ? ( de fapt, nu există în nicio măsură de luat în seamă ) Există întotdeauna înaintea oricărui compromis prin întrebarea pe care ți-o zici. Deși ce se vrea a fi obiectiv ți-o zice să n-o mai zici.
                Dar tu ți-o zici, și nu te miră, nu miră pe nimeni. Ți-ai mai zis-o, toți și-au zis-o, însă încercarea care primește creditul autorității generale o face să pară găsitoare de răspuns sfătuitor, altul decât cel găsit la zecile de încercări care au venit prin punerea întrebării cu „chiar așa” înainte.
                Cine sunt? E doveditor o întrebare mare și atât. „Chiar așa, cine sunt?” e dovedirea banalului, e conștientul de a fi mic chiar dacă s-a încercat odată a fi mare.
                Unei întrebări mari, pentru a fi în continuare majoră, i se acordă un răspuns al ei. O așa întrebare nu are decât un răspuns corect, chiar dacă nu e găsit de către toți ca același, răspunsul e, în schimb, mare, întotdeauna.
                Astfel că eu mă întreb: cine sunt? Și nu mă miră, fiindcă am mai făcut-o. O s-o fac din nou, cu regret, încercând cel mai mare răspuns, încercând altul decât altul pe care mi l-am dat altădată.
                Altul se întreabă: chiar așa, cine sunt eu ? Ca și când ar fi căzut din depărtări, aflându-se atunci și punând problema. Chiar așa, cine ești ? mă întreb retoric, aducându-mi răspuns retoric că mai bine nu l-aș cunoaște pe unul ca cel cu întrebări mărunte care-și răspunde că e un om ca orice om. Cine ești tu ? Pleacă !
                Cine sunt eu ? poate că sunt, poate că nu sunt, încât altădată îmi ziceam: e mai bine să nu fii ... dar ce pot face dacă sunt ? Sunt cel ce știe despre mine că sunt sau poate altul, păstrător de ironie, cel mai slab predicator, un ipocrit mediocru.
                Mi-ar plăcea să fiu altul decât cel care sunt, de multe ori mi-ar plăcea să fiu în alt loc decât în cel care mă face să fiu, cu alții decât cei care vor să fiu eu, cel care sunt. Fiindcă nicio întrebare nu rămâne singură în rezolvarea propriului răspuns, îmi vine: Când sunt eu ? Ce vreau să fiu eu ?
                Nu sunt cel care greșește și se păcălește cu iertarea, nu sunt cel care face lucruri rațional, dar și irațional ( de ce irațional ? poate că nu mai ești tu atunci ), nu sunt cel care iubește curve, deși oricui îi plac curvele. Sunt cel care gândește mai mult decât la cel care e. Gândesc mai mult la cel care voi fi, fiindcă am credința devenirii mele, vreau să fiu.
                Nu sunt un om ca toți oamenii și nici măcar nu sunt cel care-și iartă greșelile. Sunt cel care știe că o să mai greșească de sute de ori, pentru că ți-am mai zis: vreau să fiu. Și nici măcar nu înțeleg greșeala. Nu sunt cel care a înțeles viața. Sunt cel care o privește, fiindcă totul vine în față, din față.
                Mă uit la tine. Ființă nedespărțită de propriile convingeri, și-ți spun să le lași pe toate, când ție îți vine să mă ameninți cu același proces irevocabil, încât eu îți zic că demult renunț la ce am, în fiecare clipă îmi place să-mi pierd din mine. Tu nu vrei decât să fii, eu vreau să renunț la a vrea să fiu și să cred în vrerea mea mai mare, care depășește înaintarea, eu o să fiu. De aia nu înțeleg nimic din ce-mi zici tu că înțelegi, deoarece renunț de multă vreme la orice ți-ai câștigat tu și strângi la piept.
                Într-o zi o să-ți râd în nas. Într-o zi. Când tu vei fi acceptat orice trecut al tău pe care și-l faci prezent și din care nu poți scăpa. De ce îți propui un opus al devenirii ? de ce rămâi pe loc, în trecutul tău actualizat ?
                Cine ești tu? Nu știi. Nimeni n-o știe, deși ți-o zic toți, nici tu nu știi. Cine sunt eu ? Nu știu, dar altul în afara mea o știe, eu poate vreau doar să nu mai fiu, încât celălalt să-mi zică unele despre cum că aș mai fi încă. Îl văd privindu-mă dinaintea mea. O să fiu ...
               
               
               
                

vineri, 19 iunie 2015

O luptă
                                                                                                                                         





O luptă. Un conflict și poate că nu e de înțeles, când fiecare caută pacea și liniștea. Ce e de înțeles? Lumea, viața ? Contradictoriul e de neînțeles, deși e, fiindcă își are o definiție, o pur teorie, dar în același timp paradoxul se încrucișează, înlănțuiește minți dornice să-l prindă, el nu se lasă prins, e cel mai bun fugar, căci vrând să-l apuci de-o parte fuge și se explică prin partea cealaltă, își exclude sensurile și le acceptă, le explică deodată pe toate.
Într-un spațiu neclar, imaterial, absurd, inimaginabil se poate duce o luptă. Se poate. Sufletul, cel după care ne rupem gâturile, caută o salvare, știe că vrea s-o găsească, fiindcă o caută încă din altă lume, de când credea că știe ce e cu el. Ajunge undeva și nu știe de unde să se ia, dar știe mai mult ca oricând că trebuie s-o găsească, până nu e prea târziu, neștiind când e prea târziu și când nu e, vrând, dar nu știe nimic.
Aude o luptă, când credea că e învăluit de liniște și că e tot ce-nseamnă, când era aproape să renunțe la salvare crezând că nu mai contează și nu c-o găsise. Îngerii imaginației lui se luptau deasupra lui, îi simțea, îi vedea mai bine decât o făcuse într-o oarecare închipuire. Unul avea aripi strălucitoare și față luminoasă, iar celălalt avea aripi negre și ochi întunecoși, pătrunzători, căci arunca priviri de foc, iar fața lui schimonosită de întuneric purta un zâmbet care arăta depreciere, uitare, o prea mare depărtare. Se luptau în săbii și aruncau uneori scântei dureroase, alteori sunete distrugătoare, de vuia vidul și infinitul. Sufletul rămase încremenit în poziția nemântuitului căutând salvarea, un loc existent în care să se ascundă, dar nu avea unde, era descoperit de tot, plutind în nimic, fără vreo șansă ca una pe care o știa înainte. Înainte erau șanse, acum doar descoperiri.
 Deasupra se ducea lupta lui, o simțea. Dedesubt era spațiu gol gata să-l înghită. Iar înainte să-și găsească altă speranță, orice zgomot încetă. Se simți rupt și sugrumat, purtat de mâini colțuroase, apoi parcă strâns în lanțuri, neputând face nimic. Îl copleșeau frici, liniște și lumină orbitoare, i se descopereau imagini pe care nu și le imaginase niciodată. Avu gândul unui vis, dar altceva îl făcu să-și dea seama că se află într-o supra-realitate, că fulgerele lovind din toate părțile, lumina albă și sunetele ilogice sunt adevărate.
     Nu putea înnebuni, cu tot absurdul prin care era purtat. Poate că ar fi vrut să încerce o demență, dar nu mai putea nici să înainteze prin pași, era purtat necontrolat prin mii de lumi și le trăia pe toate, încât nu știa dacă vrea să se oprească în întuneric sau să spere că lumile prin care era purtat nu se vor termina. O teamă ?
Cine e sufletul să știe ce caută acolo unde se află ? Răspunsurile îl încurcă, lipsa lor îl face să-și pună alte întrebări, încât dacă i se dovedește că se află pe drumul greșit, el continuă, convins nu de răspunsul întrebării unde se află, ci de curiozitatea dacă la sfârșit se află o groapă cu foc sau una cu smoală. Iar natura nu se schimbă, firele logicii rămân aceleași, dacă până să-și găsească groapa decide că e mai potrivit să-și facă o casă la marginea drumului greșit, apoi să-i dea foc și să doarmă în cenușă. Doar un gând nu-i vine, să se-ntoarcă, nu se poate întoarce, n-o știe.
Când e înconjurat de material se simte pustiu, gol, iar când se află într-un pustiu infinit se simte plin de cunoaștere simplă, întunericul i-o spune. Nu i se pare curios că întunericul îi vorbește. Nu mai are curiozități, mai are doar o așteptare pe jumătate și o nădejde pe jumătate. Așteaptă, iar când i se pare că așteptarea e copleșită de dovadă, de altfel de concret, îi rămâne să spere până ce concretul se desăvârșește.
Îngeri nemiloși se luptă în întuneric pentru el. Se rup în bucăți și se recompun. Sângele le e de lumină. Când aripi negre se prăbușesc, sus-ul aduce strigăte de bucurie din glasuri luminoase, iar când aripi albe se prăbușesc, jos-ul ia foc de vuiete de haos. O luptă în infinit. Până când ? se întreabă.
Așteaptă în infinit, căci nu-i mai rămâne decât să spere, iar la sfârșit să spere că nu va avea o frică prea mare. Liniștea aduce nesfârșite neliniști, iar lupta aduce pace. Cine o vrea, când odată cu ea își aduce și necunoscutul ? Sufletul caută un zgomot mic, caută să țipe, dar nu mai poate, nu mai are nimic, își găsește doar frică, prea multă frică.


    

luni, 15 iunie 2015

Cuvinte abuzive - partea 3 -





......................................Psihologia contrazicerii






Priveam pe geam ploaia torențială. „O să adorm în scurt timp..." , îmi trecu prin minte. Simțeam cum trupul se lasă pradă ușor somnului. Factori exteriori făceau ca puterea fizică să-mi slăbească și devenea mai puțină decât puținul în care o țineam. În cameră era cald, dar tot ce  simțeam era ploaia. Dacă închideam ochii și mă imaginam afară, o simțeam binefăcătoare, mai mult decât o simțeam când mă uitam pe geam la ea, ca orice trecător. Sute de picături  îmi simplificau natura și credeam că o înțeleg, mi-o ziceam, o admiram, ca orice trecător, credeam că toate se-ntâmplă spre ajutorul meu. Făceam parte din natură în măsura în care  toată răcoarea vremii o percepeam prin imaginație și prin căldura din cameră. Căldura îmi făcea bine, deși de fiecare dată îi spuneam mamei să nu încălzească prea tare camera. Ea îmi răspundea că trebuie să ardă mai multe lemne, deoarece în cameră nu se făcea focul decât atunci când ajungeam eu acasă. Viața îmi părea că se îndreaptă mereu spre aceleași repere, fie că mi le doream sau nu, chiar dacă nu ploua în fiecare zi, iar mai târziu mă gândeam că eram prea tânăr ca să-mi vină în minte alte gânduri, în afara celor obișnuite, care îmi dăunau, care îmi dăunează. Parcă toată viața, de atunci înainte, s-ar fi derulat în același mod. Raportându-mă la camera unde mă aflam, drumul mă purta o vreme prin alt loc, apoi mă întorceam în cameră, unde stăteam foarte puțin, reîntorcându-mă la alte căi imaginare, apoi tot în cameră.
Cu fruntea lipită de geam așteptam să vină somnul. Dar o voce speriată parcă mă trezea de fiecare dată când ochii mi se închideau. Ce mult mă liniștea ploaia..! Putea să rupă pomi, să prăvălească munți și case, nu-mi păsa de nimic. Dar eu nu trezesc pe nimeni, nu îndemn pe nimeni la nevisare, cu atât mai mult pe eul din trecut... Erori ale psihicului mă trezeau atunci. Poate era eul din viitor sau vreo caracteristică a încercării de a adormi cu fruntea lipită de geam. Dar eu nu aș trezi pe nimeni din trecut, iar eul din viitor nu cred că ar putea să mă trezească. N-aș întrerupe visarea nimănui. Mi se pare unul din momentele cele mai potrivite pentru ca în viitor să mă consider un om cu greșeli enorme. Mă acuz, iar atunci doar visam. Și acum mă întreb dacă realizez vreo diferență între visare și nevisare și dacă realizez vreo legătură între cele două extreme, pe care le percep așa la nivelul cel mai teoretic învățat din toate teoriile lumii în care am umblat, dar care într-o înțelegere aparte îmi apar ca desemnând un sens comun, ceea ce mă face să le încurc. Dar nu-mi produc confuzie, când le înțeleg la fel, din aceeași realitate, compunând aceeași realitate.

Încercam să par un om normal care adoarme cu capul pe geam. Ca orice om normal mă mințeam visând, însă nu realizam că nu e comod să adormi cu fața lipită de exteriorul ploios. Pe vremea aia nu realizam nimic. Poate și acum visez, însă atunci nu acceptam să mi se demonstreze că ceea ce credeam ca real era un ideal. Aveam suficiente motive să fiu indignat. Mă înfuriam la orice lucru care îmi părea exagerat, iar tot ce mă înconjura mi se părea exagerat. Oamenii exagerează întotdeauna, în primul rând pentru a masca ceea ce sunt. Niciunul nu reușește să nu facă nimic, de aceea exagerează în vorbire, manifestări, gesticulări, iar dacă unul ar reuși să stea pe un scaun și să privească, precum o statuie vie, în încăperea plină de indivizi manifestându-se, acesta ar trece neobservat în fața lor, aproape ca unul care nu există. Ei realizează existența altuia doar în cazul în care observă că o bucată din oxigen este folosită de altcineva decât de cei care se agită atât de mult. N-ar observa.

marți, 9 iunie 2015

Idei slabe ....


Idei slabe, idei despre oameni



Omul e începutul declinului său. Nimic special. Nu sunt cu nimic speciali, deși o cred până în adâncul fiecărei celule regenerate. Omul e o copie a altuia, iar unicitatea i-a făcut ca toți să se cheme oameni. Unde se află mulți să se cheme mulțime, grămadă. Unde sunt mai mulți să se cheme majoritate.

Omul își dorește să fie singurul, unicul, dar nu înțelege că ceilalți îl fac să fie om și nu acel om. Nu reușește să fie însuși el. Nu poate să și-o spună, când e înconjurat de ceilalți, pe care el îi știe. Nu poate să vrea să nu mai fie cel care e. Pentru că înțelege din asta doar o negare și nu singurătatea, singura singurătate, cea care îl face să știe doar de el, singurul, omul.

Singurătatea ,ca formă practică, își pierde teoria despre ea, încât în lumea în care ești, aproape că nu poți face să rămâi doar tu, decât omorându-i pe toți ceilalți, pe toți. Dar însingurarea vine din a fii cu ceilalți și a te crede fără ei, fără să-i omori, să-i lași. Formă avansată de metaforă, paradox, de altfel.

Omului îi e mai bine când e fără el, când singurătatea e singură și omul singur.

Omul e ca hârtia igienică, poate mai fragil. Singura lui șansă e viața din el, un fel de regenerare, dar nu la nesfârșit, puterea lui are un capăt. Hârtia e refolosită la nesfârșit. Are un sfârșit mai îndepărtat decât omul.

Omului îi stă bine când își are la picioare capul. Când e decapitat de toate fumurile care-i ies pe urechi.

Omul se simte mereu neîndreptățit și se știe ca fiind doar el corectul. Omul nu reușește să fie sincer cu el, nu-i lipsesc prea multe, dar el știe că-i lipsește totul, vrea totul. Unde vrea să ajungă ? Vrea să se-nalțe pe un munte de valori. Dar ce valori ? Că el n-are.


Dacă mi s-ar spune că sunt om, aș vrea să nu mai fiu ...

duminică, 31 mai 2015

cuvinte abuzive - partea 2 -





................................................. Psihologia contrazicerii...........


Cu greu reușesc să-mi desenez în cap personajele vieții mele. M-am ferit să încerc să definesc măcar o voce, însă bucățile trecutului, la care n-am renunțat, deși am vrut, îmi aduc un puhoi de amintiri, căci în realitatea fantasmagoriei mele n-am renunțat la nimic.
Au început demult să mă indispună. Nu găseam unul care să mă mulțumească. Toți mi se păreau niște imperfecți, fără vreo definiție clară, plini de defecte neacceptate de mine. Iar eu ca orice critic sau luându-mi rolul moralizatorului, eram plin de exagerări și de false concepții, pe care le recunoșteam, dar pe care le ascundeam, arătându-le obiectivitate. Criticul niciodată nu-și recunoaște greșeala și caută să susțină o idee chiar dacă știe că e incorectă pentru mulți. Pentru că el nu-și distruge ideile, le păstrează pe toate, le scrie pe sute de foi. Știe că până la urmă o să-i fie de folos, chiar dacă va lupta împotriva întregii lumi. Pentru el tot ce contează e să-și păstreze lumea intactă și admiră uneori cum lumea exterioară lui se prăbușește. El trăiește in interioritate și recunoaște ușor orice imbecil care se străduiește fără folos să demonstreze altora cât de mult contează să vorbești și să spui ceea ce trebuie. Criticul care scrie, nu recunoaște că poate să-i ironizeze și să-i facă proști în față, el exagerează și o face în scris, dar astfel reușește mai bine, pentru că implică orice principiu care spune că scrisul e durabil și poate aduce aminte despre orice posibil principiu al uitării care șterge din minte informații valoroase. E aproape inutil, dar n-o face pur si simplu în față. Așteaptă cea mai bună ocazie, dar fără să știe când vine. Uneori pierde momentul, însă critica lui e durabilă și așteaptă alte ocazii. Știe că găsește în orice om măcar una. Și atunci nu e inutil ? Pe cine repară el ?


Ce o sa fac în pragul morții? M-am întrebat o viață întreagă. ( Ce-nseamnă întreagă ? ) De când eram mic, poate anormal, îmi închipuiam tot felul de moduri de a muri și puneam persoanele pe care le știam în tot felul de cutii de scânduri. Mă gândeam la oamenii care își aduc aminte de dumnezeul lor în momentul morții și atunci se căiesc. Îmi amintesc și de treptata mea despărțire de obiectele în care credeam, pe care le nesocoteam și despre care mi-am zis că îmi sunt firesc de simple pentru a le lua în seamă. Mă gândeam să mă întorc odată la ele. „De ce?” mă întrebam în rest, când nu-mi puneam cealaltă întrebare. Dar la întrebarea asta nu mi-a răspuns nimeni. Viitorul nu-și mai pune întrebări absurde, el e mult mai pragmatic. Lumea care visează a dispărut pentru el. Viitorul e îndreptățit cel al morții. Vrea să-mi distrugă toate ideile și orice încercare de a-mi răspunde. Nu mă ajută în niciun fel să-mi amintesc. Dacă mă concentrez, se trezesc în mine unele simțăminte legate de un trecut foarte îndepărtat, când încercam să-mi analizez modul în care mă dezvoltasem, din greu încercam, atunci. Găseam că viața mi se schimba odată cu perspectivele, că toate mă îngrozeau din ce în ce mai mult. Mi se dezvoltase un instinct crunt de a îndepărta de mine, din cauza reacțiilor pe care mi le aducea orice, pe care le aveau unii față de alții. Am ajuns să devin indiferent față de orice acces. Nu-mi oferea nimic deosebit, deși uneori simțeam că trebuie să ies din casă și să vorbesc cuiva ( De ce oare? Iar mai târziu m-am lecuit de obiceiul ăsta care nu-mi aducea nimic liniștitor). Să vorbesc unui suflet ahtiat după vreo plăcere banală. Să-mi sporesc mai mult scârba. Ce era mai grav, că erau unii cu o capacitate intelectuală superioară, iar aceștia, gândeam atunci, nu puteau să diferențieze oamenii între ei, să le pătrundă în cap și să vadă cu adevărat care sunt caracteristicile lor interioare. Îmi dădeam seama că mintea lor e plină de informații, dar imaginația nu-i ajuta foarte mult, sunt lipsiți de creativitate sau își continuă, ca niște orbi, drumul prin pustiul lumii ? Mă întrebam. ( Aproape liric, ca un poet, ca un mine nepoet, cu privire tragică la lume ) Astfel oamenii se împărțeau în multe grupe, câteva miliarde, și era imposibil să-i cunoști pe toți. Nu s-au schimbat și n-o vor face. Îi plictisește decorul, sufletul nu și-l schimbă, mintea nu și-o schimbă, nu-i plictisește deloc lipsa lor de ei înșiși, parcă își caută altceva, caută stând, nu găsesc nimic.
Încercam să-nvăț, apoi pe alții, ( ca un prost predicator, care găsește mereu un bun exemplu prost ) că atunci când te mândrești în tine cu o faptă nu înseamnă că dovedește motive de laudă și din partea celorlalți. Se poate spune că te amăgești. Te poți amăgi și din dragoste sau prin perspectiva lumii, crezând că omul e o ființă perfectibilă sau crezând că lumea e reală când ea e un vis comun. Un absurd continuu. Cel mai grav e să-ți amăgești sufletul, mintea. Să te amăgești pe tine. Să lași să te umpli de mândrie din fapte prostești, atunci când vocea interioara îți zice „ce faptă mare ai făcut, nimeni nu mai e ca tine ..!"
Îmi scrisesem pe pereți tot ce încercam să propun unora, în ideea ca mai întâi să mă educ pe mine. Încercarea mea a fost  zadarnică. Mai târziu mi-am spus că e naiv să continui să fac asta, așa că am decojit pereții de orice principii scrisesem odată pe ei. Nu mi-era greu să încep să gândesc altfel decât o făcusem, parcă eram obișnuit.
Într-o altă vreme, abia îmi amintesc, de parcă s-ar fi petrecut acum sute de ani, nu realizam nimic din ceea ce mi se putea întâmpla. Nu puteam viziona nici măcar către ziua de mâine. Zilele treceau repede, ca în tot decursul vieții. Îmbătrâneam de două ori mai repede decât orice om din jurul meu, mai ales pentru că nu încetam să mă gândesc la îmbătrânirea mea atât de rapidă și la că subiectivitatea mă mai putea ține în viață. Credeam că o să vină un val de maturitate peste mine, de a ști ce urmează a fi făcut, însă n-a venit. N-a venit pentru că nu a existat și nu există, n-am simțit niciodată nimic sau poate se afla în interiorul meu bine ascuns, dar nu l-am descoperit, eu privind doar în exterior. Acum este prea târziu ( Prea târziu? Când nu este ? N-am mai zis-o ..? ). Sunt neputincios în fața oglinzii viitorului meu eu. El pare cuprins de eu, ca toți care au existat. Toți erau cuprinși de eul de acum. Toți aveau inserată într-o particulă boala.

Priveam lumea cu alți ochi. Ce încă nu știu e dacă lumea, în tot timpul, a fost aceeași. Anotimpurile și toate fenomenele sunt aceleași de la început, de când lumea și parcă și ele se schimbă. ( Ce banal ! )  Vorbesc de evenimente concrete. Participam la evenimente concrete, dar încercând să-mi amintesc, reconstitui și particip din nou la ceea ce am înfăptuit odată, dar acum primind o altă interpretare și nimic concret, nimic simplu ca trăitul și uitatul după precipitații și vânt tomnatic. Mintea mi-e educată într-un alt fel decât a fost atunci. Este o altă parte a vieții mele, personajele sunt altele, iar personajul principal e altul. Deși pare că este același, derularea acestor întâmplări face parte dintr-un alt roman, nu dintr-un alt capitol. Viața acestui personaj este împărțită în mai multe romane, el nefiind doar un personaj, ci mai multe.

marți, 26 mai 2015

Cuvinte abuzive. partea 1.





1.

Cuvinte abuzive: Psihologia contrazicerii














Era altă lume în camera din care nu mai ieșeam. Camera era altă lume. Iar dacă cineva mi-ar fi spus că o să rămân înțepenit într-o cameră cum era aceea în care leneveam și că mi se trage tocmai din starea anterioară care mă copleșise, oare m-aș fi ferit de obiceiul confuz ? La fel cum m-am ferit de iubire, de oameni,  de a scrie pe foi mototolite și de a fi ? Pentru că odată mi-am interzis toate astea. „Pune mâna și scrie toate gândurile astea!" mi-a zis Criticul mai demult, când eu puneam aceeași întrebare oricăruia dintre ei, pentru a afla ce-mi pot spune cei care mă cunoșteau atât de bine.
... Îți vin atâtea idei în cap și dai să le prinzi, dar ele zboară. Parcă ideile călătoresc prin mințile oamenilor, iar unii le prind și le folosesc. Ideile nu sunt utile sau nefolositoare, ele doar vin și dispar lăsând urme, încât uneori îți amintești că aveai habar despre... iar acum nu mai știi nimic. Și aș vrea să trec toate ideile pe o hârtie murdărită, dată mie de vreun romantic. Să fac într-o zi toate lucrurile inutile de care sunt capabil. Să greșesc fără vreo dorință de a nu o face și să nu mă simt vinovat. Să-mi păcălesc conștiința și să o reeduc. Oamenii poate mă vor urî, când ei nici măcar nu mă cunosc. Oamenii nu cunosc nimic. Sunt niște păcălici. Am experimentat sute de ei. Toți diferă, miliarde de fizionomii, de particularități. Dar toți sunt la fel, de aia se cheamă oameni. Niciunul nu diferă. Lumina îi diferențiază, iar noaptea îi aseamănă. Comparații și cuvinte, idei despre oameni, toate sunt de un real inutil, pentru unii care nu merită nimic. Să scrii pentru oameni e necesar, dacă din câteva milioane doar unul înțelege ce-ai scris. Ei știu să citească, dar nu reușesc, nu vor să citească. Și atunci e inutil să scrii. Să te rogi pentru oameni e folositor, dacă măcar unul se roagă pentru tine. Oare e inutil să te rogi pentru oameni ?
E inutil să te rogi pentru oameni. Oamenii ăștia proști nu reușesc să înțeleagă. Ei nu știu să creadă. Iar dacă mi-ar fi dat un strop de înțelepciune l-aș da oamenilor proști. Unii l-ar vinde, alții l-ar ascunde ca să nu-l piardă. Stropul de înțelepciune e mic de tot, încât unii trec pe lângă el și nu-l văd. E atât de mic încât nimeni nu l-a prins până acum. Unii cred că se poate salva lumea cu puțină înțelepciune, iar alții cred că lumea oricum se va pierde. Parcă au auzit ei undeva că se pot muta munții cu puțină înțelepciune. Dar ei nu știu, nu cunosc, n-au mai citit... de mult. Iar credință nu mai au deloc...
... Am scris prima dată. Criticul a fost primul care mi-a zis că nu e bine, nu e convingător, nu i-a plăcut. Filosoful mi-a zis :,, E încercat prea dramatic pentru o ironie care iese din prima oricui". Iar Ignorantul mi-a zis, când eu i-am spus că mai scrisesem câteva povestioare înainte: ,,Dar tu scrii mai mult spre meditație...", iar dacă-l întrebam dacă a citit o anumită operă, îmi răspundea că a auzit de așa ceva sau că a citit, dar demult și a uitat, sau își reamintea povestindu-mi că în copilărie citise mult, dar vâltoarea tinereții l-a dus pe alte căi, poate ale ignoranței, încât a uitat de tot cărțile.
M-am întors pe scaun și am scris ca pentru un individ care mi-a zis că trebuie să-nvăț și eu să țin predici, toți oamenii o fac, căruia parcă îi părea rău că mă cunoaște.
...Și poate eu sunt cel mai prost din lume, cel mai neadaptat. Poate sunt cel mai neîndreptățit să vorbesc sau să însemn ceva. Poate dacă mă voi sinucide iadul mă va respinge, iar dacă aș face mii de fapte bune raiul nu mă va primi. Sunt cel mai superficial, cel mai superstițios. Moartea mă decapitează în fiecare clipă, deși cred că oricui i se întâmplă, în realitate eu sunt singurul...
Gesturi simple pentru a-ți defini discursul. Gesturi simple îmi vin în minte. Vorbesc despre o mărime inimaginabilă și întind brațele. Încerc în mintea celui care ascultă să proiectez un obiect. Încerc o comparație, dar cel care mă ascultă dispare dintr-odată, fără să-l observ, decât după. Eu eram prea absorbit de propria descriere. Am încetat să mai vorbesc vreodată. Să ascult o poveste plictisitoare e mult mai obositor decât să vorbesc și nu știu ce să aleg. Mă-ntrebam dacă îmi va fi vreodată de folos să ascult oamenii care au nevoie de consolare. Când eram copil poate mi-aș fi imaginat că pot face oamenii fericiți chiar renunțând la fericirea mea, la binele meu presupus. Ca un mucenic al fericirii. Ascultam oamenii în alt sens. Iar acum nu mai văd și nu mai aud nimic din ce știu ei să exprime. Să ajuți un om nu e chiar atât de greu, abia după aia vine partea grea, când nu știi dacă fapta e una benefică și uneori te-ntrebi de ce a trebuit sa ajuți un om care nu e imposibil ca peste o vreme să te pună în încurcătură. Voiai doar să faci oamenii fericiți, iar ei n-au înțeles. Atunci nu înțelegi de ce nu te poate înțelege nimeni și te întrebi: sau eu n-am știut să mă fac înțeles? Până la urmă nu e chiar așa greu să te faci înțeles, nu e greu să vorbești. Eu n-am mai vorbit niciodată…
 ...Am scris a doua oară. Criticul mi-a râs în față și după ce s-a oprit a început din nou să râdă și mai tare. Filosoful mi-a zis: ,, E prea subiectiv și deloc profund. Astfel de copilării nu trebuiesc înțelese. Ce să-nțelegi ..?" Pentru că mai demult pusese problema înțelegerii, când Criticul mă încuraja să scriu, iar eu nu-mi dădeam seama de slaba lui psihologie inversă și că încearcă să mă bulverseze și când Filosoful îmi spuse cu sinceritatea exclusivă lui că sunt depășit de deprinderile, temele și discuțiile unei cărți bune de citit, după el. De aceea nimeni nu observase că odată când nu aveam ce face mâzgălisem vreo două, trei foi. În afară de eroii fanteziei mele, care nici ei nu mi-au mai reamintit vreodată că încercasem asta.


Apoi am început să fiu nebun după tot felul de conflicte, îmi propusesem să fiu, să cred că sunt într-un fel de luptă. Însemna mult pentru mine o luptă, chiar dacă îi spuneam o oarecare luptă, pentru că nu îmi puteam imagina prea multe despre ea, însă voiam să-mi fie scop unic. Un chip nebunesc și irevocabil, să ajung să nu-mi mai iasă din cap, să mor și să nu fiu mort, să trăiesc sub povara loviturilor și să mă cred mort, să vreau să-mi epuizez spiritul, să-l termin și să-l am infinit, toate deodată...
A trecut mult timp de atunci, din vinerea aia.  S-au produs mii de schimbări, în lume și în mine... Când m-am gândit că sunt secătuit de puteri, când m-am gândit că sunt aproape de moarte ..! ( Și ce-nțelegi prin moarte ? că eu înțeleg ... altceva ) Tot ce era înainte mi se părea și mai departe, cu fiecare secundă, clipă. Eram aproape de moarte, dar nu realizam decât într-o imagine tulbure supraîncărcată. ( Oare ca toți oamenii? Să fie atât de tragic? ) Acum sunt în aceeași poziție, dar moartea s-a apropiat de mine și mai mult și îmi dau seama că pare paranoic să te gândești doar la moarte și să nu mai faci nimic altceva. Prea puține evenimente s-au petrecut și nu mi le amintesc. Nu am uitat totul, căci îmi mai amintesc de o zi de vineri pierdută, poate de una de luni. Sunt calm și analizez, doar că analizez ce s-a întâmplat deja pentru mine, prea puține pentru mine, fără să conteze deloc pentru o eventuală reparare și nu reușesc să aduc pe nimeni la un compromis. Când îmi amintesc de momentele singurătății mele, ( dulci momente, dulci ) deși amintirea lor ar face să fie undeva în trecut, momentele astea sunt prezente oricând în mine.
Povestea mea nu are decât puține personaje care s-au transformat fiecare, după unele caracteristici, în sentimente, amintiri sau goluri, în mintea mea, în mine. Nu pot să-ncep cu cineva, cu atât mai mult nu pot să-ncep cu ceva legat de mine, un sentiment. O să-ncep cu un gol, pentru că nu îmi amintesc prea bine trecutul, când uneori îmi zic: „Începe și tu cu ceva, amintește-ți ...” De partea cealaltă, viitorul îmi e pus in balanță, dar nu prin ceea ce a însemnat trecutul, iar prezentul înseamnă prea puțin pentru viitor. Prezentul se leagă doar prin aceeași voce care, dacă-mi dau seama bine, se afla și-n trecut, doar că nu-i trecută, e mereu înainte.
Golul minții mele, cel din trecut, de care nu-mi mai amintesc decât că a existat, are un rol foarte important. Îl consider un moment al luptei, pe care m-am decis s-o realizez mai târziu, când deja eram încolțit, când mi-am zis că sunt într-o luptă. ( Paranoic ? ) Mi-am zis că lupt de când m-am născut. Probabil m-am născut cândva, într-o altă lume. Toate sufletele au existat acolo odată cu mine și există și altele care așteaptă să se întoarcă în lume. Suflete înzestrate cu o memorie schimbătoare, care cred că au exploatat întreaga lume în care se aflau și vor o lume plină de nimic în care limitarea la care se supun îi năucește și nu-și mai amintesc de o lume trecută, rămân totuși cu slaba credință că se vor întoarce în lume, lumea lor, de care nu-și mai amintesc, dar în care speră și primesc alta. E mult mai mult. O luptă continuă... Sau eu asta văd ? Sau obișnuința în gândire mă afectează, încât am vedenii? Nu înțeleg altceva. Poate vreau să-mi propun un sfârșit. Să lupt și să se termine, ca în orice bătălie, cu unul din noi. Fără să lupt aș ajunge la un alt sfârșit, iar o înțelegere și o caracteristică simplă îmi spun că o să mor, că voi fi învins. Nu e vorba de o moarte ca oricare. ( Ce-nțelegi tu prin moarte ? ) Toți mor, toate se învechesc și se schimbă și atunci încerc să-mi explic lupta morții, folosul ei, care nu-mi dă vreun rost care să mă salveze, să mă țină în viață. Să-mi trădez lupta ?

Ce mă condiționează încă, e că sunt legat de o urmă de viață. Nu am voie să mor, cineva mi-a zis-o. Puținele personaje ale vieții mele mă condiționează. Alea pe care le văd anapoda. Dacă am toate libertățile vieții, pe cea a alegerii momentului morții n-o am. Dacă.
 Golul singurătății mele mă urmărește de când eram mic, poate prea mic. Vrea să mă secătuiască de orice plin al ființei mele. A ajuns să-mi fure nu numai gânduri, idei sau sentimente, ci și bunuri materiale, mă trimite să-mi mut scaunul, foile, apoi nu mai știu pe unde le-am pus. Îmi lua idei una câte una odată cu trecerea timpului. Nu înțelegeam de ce nu pot să-l opresc, încercând să-mi creez un sistem care să mă apere, dar era imposibil. Mă războiam cu un inamic invizibil ? Mintea mea ? Când eu voiam altul...
 Concluzionarea acestui proces e că oricât aș încerca să opresc dispariția propriilor idei, n-o pot face și în același timp nu pot fi secătuit în totalitate de ceea ce într-o măsură mă compune, nu-mi poate lua chiar tot. Ființa mea se dezvolta într-o direcție dirijată de cineva care la capătul celalalt o măcina atât de ușor încât nu se observa decât la o analiza mai profundă, pe care m-am decis s-o fac mai târziu. ( Poate când era prea târziu. Era târziu, moment al consolării )

Am luat în considerare un alt aspect, că într-o luptă ca a mea e nevoie și de celălalt implicat, să-mi aleg unul, dar nu m-am decis asupra căruia. Lupta cerea demult un monstru invizibil care să mă macine încet. Dacă lupt cu golul trecutului meu, despre care știu că a existat și că e posibil să existe, pentru că îl simt uneori bântuind, atunci lupta e de unul singur. Dacă lupt cu moartea, situația e aceeași. Cu cine să încerc să lupt, în această contradicție, în această luptă sau viață prin definiție? Dacă sunt prea slab, trebuie s-o recunosc. Apoi mă gândesc că am nevoie de mulți dușmani și de un plan ingenios, astfel încât să-ncerc să-ncep un adevărat război. Poate o să-l închei simplu plantând o bomba atomică, exterminând orice urmă de viață…

...Pe locul sufletului meu nu mai trăiește de multă vreme vreo urmă de viață. Poate niciodată nu va mai crește o floare, măcar una putrezită, de la acel moment până la sfârșit, căci nu mai e mult... ( Ce-nseamnă mult ? )