Cine sunt ?!

                „Chiar așa, cine sunt?” îmi sună revoltător. Alt mine se ia de mine, încât eu mă iau de mine, când nu sunt cu mine, cu celălalt mine. Mă mustră, mă mustru, fiindcă îmi zice: „Chiar așa ?!”, mă ironizează, o simt, apoi îmi explică punându-mă în situația generală, obiectivă a ridicolului uman. Nu există un „chiar așa”, mai ales înaintea unei mari întrebări ca: cine sunt ? ( de fapt, nu există în nicio măsură de luat în seamă ) Există întotdeauna înaintea oricărui compromis prin întrebarea pe care ți-o zici. Deși ce se vrea a fi obiectiv ți-o zice să n-o mai zici.

                Dar tu ți-o zici, și nu te miră, nu miră pe nimeni. Ți-ai mai zis-o, toți și-au zis-o, însă încercarea care primește creditul autorității generale o face să pară găsitoare de răspuns sfătuitor, altul decât cel găsit la zecile de încercări care au venit prin punerea întrebării cu „chiar așa” înainte.

                Cine sunt? E doveditor o întrebare mare și atât. „Chiar așa, cine sunt?” e dovedirea banalului, e conștientul de a fi mic chiar dacă s-a încercat odată a fi mare.

                Unei întrebări mari, pentru a fi în continuare majoră, i se acordă un răspuns al ei. O așa întrebare nu are decât un răspuns corect, chiar dacă nu e găsit de către toți ca același, răspunsul e, în schimb, mare, întotdeauna.

                Astfel că eu mă întreb: cine sunt? Și nu mă miră, fiindcă am mai făcut-o. O s-o fac din nou, cu regret, încercând cel mai mare răspuns, încercând altul decât altul pe care mi l-am dat altădată.

                Altul se întreabă: chiar așa, cine sunt eu ? Ca și când ar fi căzut din depărtări, aflându-se atunci și punând problema. Chiar așa, cine ești ? mă întreb retoric, aducându-mi răspuns retoric că mai bine nu l-aș cunoaște pe unul ca cel cu întrebări mărunte care-și răspunde că e un om ca orice om. Cine ești tu ? Pleacă !

                Cine sunt eu ? poate că sunt, poate că nu sunt, încât altădată îmi ziceam: e mai bine să nu fii ... dar ce pot face dacă sunt ? Sunt cel ce știe despre mine că sunt sau poate altul, păstrător de ironie, cel mai slab predicator, un ipocrit mediocru.

                Mi-ar plăcea să fiu altul decât cel care sunt, de multe ori mi-ar plăcea să fiu în alt loc decât în cel care mă face să fiu, cu alții decât cei care vor să fiu eu, cel care sunt. Fiindcă nicio întrebare nu rămâne singură în rezolvarea propriului răspuns, îmi vine: Când sunt eu ? Ce vreau să fiu eu ?

                Nu sunt cel care greșește și se păcălește cu iertarea, nu sunt cel care face lucruri rațional, dar și irațional ( de ce irațional ? poate că nu mai ești tu atunci ), nu sunt cel care iubește curve, deși oricui îi plac curvele. Sunt cel care gândește mai mult decât la cel care e. Gândesc mai mult la cel care voi fi, fiindcă am credința devenirii mele, vreau să fiu.

                Nu sunt un om ca toți oamenii și nici măcar nu sunt cel care-și iartă greșelile. Sunt cel care știe că o să mai greșească de sute de ori, pentru că ți-am mai zis: vreau să fiu. Și nici măcar nu înțeleg greșeala. Nu sunt cel care a înțeles viața. Sunt cel care o privește, fiindcă totul vine în față, din față.

                Mă uit la tine. Ființă nedespărțită de propriile convingeri, și-ți spun să le lași pe toate, când ție îți vine să mă ameninți cu același proces irevocabil, încât eu îți zic că demult renunț la ce am, în fiecare clipă îmi place să-mi pierd din mine. Tu nu vrei decât să fii, eu vreau să renunț la a vrea să fiu și să cred în vrerea mea mai mare, care depășește înaintarea, eu o să fiu. De aia nu înțeleg nimic din ce-mi zici tu că înțelegi, deoarece renunț de multă vreme la orice ți-ai câștigat tu și strângi la piept.

                Într-o zi o să-ți râd în nas. Într-o zi. Când tu vei fi acceptat orice trecut al tău pe care și-l faci prezent și din care nu poți scăpa. De ce îți propui un opus al devenirii ? de ce rămâi pe loc, în trecutul tău actualizat ?

                Cine ești tu? Nu știi. Nimeni n-o știe, deși ți-o zic toți, nici tu nu știi. Cine sunt eu ? Nu știu, dar altul în afara mea o știe, eu poate vreau doar să nu mai fiu, încât celălalt să-mi zică unele despre cum că aș mai fi încă. Îl văd privindu-mă dinaintea mea. O să fiu ...

               

               

               

                

O luptă

                                                                                                                                         

O luptă. Un conflict și poate că nu e de înțeles, când fiecare caută pacea și liniștea. Ce e de înțeles? Lumea, viața ? Contradictoriul e de neînțeles, deși e, fiindcă își are o definiție, o pur teorie, dar în același timp paradoxul se încrucișează, înlănțuiește minți dornice să-l prindă, el nu se lasă prins, e cel mai bun fugar, căci vrând să-l apuci de-o parte fuge și se explică prin partea cealaltă, își exclude sensurile și le acceptă, le explică deodată pe toate.

Într-un spațiu neclar, imaterial, absurd, inimaginabil se poate duce o luptă. Se poate. Sufletul, cel după care ne rupem gâturile, caută o salvare, știe că vrea s-o găsească, fiindcă o caută încă din altă lume, de când credea că știe ce e cu el. Ajunge undeva și nu știe de unde să se ia, dar știe mai mult ca oricând că trebuie s-o găsească, până nu e prea târziu, neștiind când e prea târziu și când nu e, vrând, dar nu știe nimic.

Aude o luptă, când credea că e învăluit de liniște și că e tot ce-nseamnă, când era aproape să renunțe la salvare crezând că nu mai contează și nu c-o găsise. Îngerii imaginației lui se luptau deasupra lui, îi simțea, îi vedea mai bine decât o făcuse într-o oarecare închipuire. Unul avea aripi strălucitoare și față luminoasă, iar celălalt avea aripi negre și ochi întunecoși, pătrunzători, căci arunca priviri de foc, iar fața lui schimonosită de întuneric purta un zâmbet care arăta depreciere, uitare, o prea mare depărtare. Se luptau în săbii și aruncau uneori scântei dureroase, alteori sunete distrugătoare, de vuia vidul și infinitul. Sufletul rămase încremenit în poziția nemântuitului căutând salvarea, un loc existent în care să se ascundă, dar nu avea unde, era descoperit de tot, plutind în nimic, fără vreo șansă ca una pe care o știa înainte. Înainte erau șanse, acum doar descoperiri.

 Deasupra se ducea lupta lui, o simțea. Dedesubt era spațiu gol gata să-l înghită. Iar înainte să-și găsească altă speranță, orice zgomot încetă. Se simți rupt și sugrumat, purtat de mâini colțuroase, apoi parcă strâns în lanțuri, neputând face nimic. Îl copleșeau frici, liniște și lumină orbitoare, i se descopereau imagini pe care nu și le imaginase niciodată. Avu gândul unui vis, dar altceva îl făcu să-și dea seama că se află într-o supra-realitate, că fulgerele lovind din toate părțile, lumina albă și sunetele ilogice sunt adevărate.

     Nu putea înnebuni, cu tot absurdul prin care era purtat. Poate că ar fi vrut să încerce o demență, dar nu mai putea nici să înainteze prin pași, era purtat necontrolat prin mii de lumi și le trăia pe toate, încât nu știa dacă vrea să se oprească în întuneric sau să spere că lumile prin care era purtat nu se vor termina. O teamă ?

Cine e sufletul să știe ce caută acolo unde se află ? Răspunsurile îl încurcă, lipsa lor îl face să-și pună alte întrebări, încât dacă i se dovedește că se află pe drumul greșit, el continuă, convins nu de răspunsul întrebării unde se află, ci de curiozitatea dacă la sfârșit se află o groapă cu foc sau una cu smoală. Iar natura nu se schimbă, firele logicii rămân aceleași, dacă până să-și găsească groapa decide că e mai potrivit să-și facă o casă la marginea drumului greșit, apoi să-i dea foc și să doarmă în cenușă. Doar un gând nu-i vine, să se-ntoarcă, nu se poate întoarce, n-o știe.

Când e înconjurat de material se simte pustiu, gol, iar când se află într-un pustiu infinit se simte plin de cunoaștere simplă, întunericul i-o spune. Nu i se pare curios că întunericul îi vorbește. Nu mai are curiozități, mai are doar o așteptare pe jumătate și o nădejde pe jumătate. Așteaptă, iar când i se pare că așteptarea e copleșită de dovadă, de altfel de concret, îi rămâne să spere până ce concretul se desăvârșește.

Îngeri nemiloși se luptă în întuneric pentru el. Se rup în bucăți și se recompun. Sângele le e de lumină. Când aripi negre se prăbușesc, sus-ul aduce strigăte de bucurie din glasuri luminoase, iar când aripi albe se prăbușesc, jos-ul ia foc de vuiete de haos. O luptă în infinit. Până când ? se întreabă.

Așteaptă în infinit, căci nu-i mai rămâne decât să spere, iar la sfârșit să spere că nu va avea o frică prea mare. Liniștea aduce nesfârșite neliniști, iar lupta aduce pace. Cine o vrea, când odată cu ea își aduce și necunoscutul ? Sufletul caută un zgomot mic, caută să țipe, dar nu mai poate, nu mai are nimic, își găsește doar frică, prea multă frică.

    

Cuvinte abuzive - partea 3 -

......................................Psihologia contrazicerii

Priveam pe geam ploaia torențială. „O să adorm în scurt timp..." , îmi trecu prin minte. Simțeam cum trupul se lasă pradă ușor somnului. Factori exteriori făceau ca puterea fizică să-mi slăbească și devenea mai puțină decât puținul în care o țineam. În cameră era cald, dar tot ce  simțeam era ploaia. Dacă închideam ochii și mă imaginam afară, o simțeam binefăcătoare, mai mult decât o simțeam când mă uitam pe geam la ea, ca orice trecător. Sute de picături  îmi simplificau natura și credeam că o înțeleg, mi-o ziceam, o admiram, ca orice trecător, credeam că toate se-ntâmplă spre ajutorul meu. Făceam parte din natură în măsura în care  toată răcoarea vremii o percepeam prin imaginație și prin căldura din cameră. Căldura îmi făcea bine, deși de fiecare dată îi spuneam mamei să nu încălzească prea tare camera. Ea îmi răspundea că trebuie să ardă mai multe lemne, deoarece în cameră nu se făcea focul decât atunci când ajungeam eu acasă. Viața îmi părea că se îndreaptă mereu spre aceleași repere, fie că mi le doream sau nu, chiar dacă nu ploua în fiecare zi, iar mai târziu mă gândeam că eram prea tânăr ca să-mi vină în minte alte gânduri, în afara celor obișnuite, care îmi dăunau, care îmi dăunează. Parcă toată viața, de atunci înainte, s-ar fi derulat în același mod. Raportându-mă la camera unde mă aflam, drumul mă purta o vreme prin alt loc, apoi mă întorceam în cameră, unde stăteam foarte puțin, reîntorcându-mă la alte căi imaginare, apoi tot în cameră.

Cu fruntea lipită de geam așteptam să vină somnul. Dar o voce speriată parcă mă trezea de fiecare dată când ochii mi se închideau. Ce mult mă liniștea ploaia..! Putea să rupă pomi, să prăvălească munți și case, nu-mi păsa de nimic. Dar eu nu trezesc pe nimeni, nu îndemn pe nimeni la nevisare, cu atât mai mult pe eul din trecut... Erori ale psihicului mă trezeau atunci. Poate era eul din viitor sau vreo caracteristică a încercării de a adormi cu fruntea lipită de geam. Dar eu nu aș trezi pe nimeni din trecut, iar eul din viitor nu cred că ar putea să mă trezească. N-aș întrerupe visarea nimănui. Mi se pare unul din momentele cele mai potrivite pentru ca în viitor să mă consider un om cu greșeli enorme. Mă acuz, iar atunci doar visam. Și acum mă întreb dacă realizez vreo diferență între visare și nevisare și dacă realizez vreo legătură între cele două extreme, pe care le percep așa la nivelul cel mai teoretic învățat din toate teoriile lumii în care am umblat, dar care într-o înțelegere aparte îmi apar ca desemnând un sens comun, ceea ce mă face să le încurc. Dar nu-mi produc confuzie, când le înțeleg la fel, din aceeași realitate, compunând aceeași realitate.

Încercam să par un om normal care adoarme cu capul pe geam. Ca orice om normal mă mințeam visând, însă nu realizam că nu e comod să adormi cu fața lipită de exteriorul ploios. Pe vremea aia nu realizam nimic. Poate și acum visez, însă atunci nu acceptam să mi se demonstreze că ceea ce credeam ca real era un ideal. Aveam suficiente motive să fiu indignat. Mă înfuriam la orice lucru care îmi părea exagerat, iar tot ce mă înconjura mi se părea exagerat. Oamenii exagerează întotdeauna, în primul rând pentru a masca ceea ce sunt. Niciunul nu reușește să nu facă nimic, de aceea exagerează în vorbire, manifestări, gesticulări, iar dacă unul ar reuși să stea pe un scaun și să privească, precum o statuie vie, în încăperea plină de indivizi manifestându-se, acesta ar trece neobservat în fața lor, aproape ca unul care nu există. Ei realizează existența altuia doar în cazul în care observă că o bucată din oxigen este folosită de altcineva decât de cei care se agită atât de mult. N-ar observa.

Idei slabe ....

Idei slabe, idei despre oameni

Omul e începutul declinului său. Nimic special. Nu sunt cu nimic speciali, deși o cred până în adâncul fiecărei celule regenerate. Omul e o copie a altuia, iar unicitatea i-a făcut ca toți să se cheme oameni. Unde se află mulți să se cheme mulțime, grămadă. Unde sunt mai mulți să se cheme majoritate.

Omul își dorește să fie singurul, unicul, dar nu înțelege că ceilalți îl fac să fie om și nu acel om. Nu reușește să fie însuși el. Nu poate să și-o spună, când e înconjurat de ceilalți, pe care el îi știe. Nu poate să vrea să nu mai fie cel care e. Pentru că înțelege din asta doar o negare și nu singurătatea, singura singurătate, cea care îl face să știe doar de el, singurul, omul.

Singurătatea ,ca formă practică, își pierde teoria despre ea, încât în lumea în care ești, aproape că nu poți face să rămâi doar tu, decât omorându-i pe toți ceilalți, pe toți. Dar însingurarea vine din a fii cu ceilalți și a te crede fără ei, fără să-i omori, să-i lași. Formă avansată de metaforă, paradox, de altfel.

Omului îi e mai bine când e fără el, când singurătatea e singură și omul singur.

Omul e ca hârtia igienică, poate mai fragil. Singura lui șansă e viața din el, un fel de regenerare, dar nu la nesfârșit, puterea lui are un capăt. Hârtia e refolosită la nesfârșit. Are un sfârșit mai îndepărtat decât omul.

Omului îi stă bine când își are la picioare capul. Când e decapitat de toate fumurile care-i ies pe urechi.

Omul se simte mereu neîndreptățit și se știe ca fiind doar el corectul. Omul nu reușește să fie sincer cu el, nu-i lipsesc prea multe, dar el știe că-i lipsește totul, vrea totul. Unde vrea să ajungă ? Vrea să se-nalțe pe un munte de valori. Dar ce valori ? Că el n-are.

Dacă mi s-ar spune că sunt om, aș vrea să nu mai fiu ...