................................................. Psihologia contrazicerii...........
Cu greu reușesc să-mi
desenez în cap personajele vieții mele. M-am ferit să încerc să definesc măcar
o voce, însă bucățile trecutului, la care n-am renunțat, deși am vrut, îmi aduc
un puhoi de amintiri, căci în realitatea fantasmagoriei mele n-am renunțat la
nimic.
Au început demult să
mă indispună. Nu găseam unul care să mă mulțumească. Toți mi se păreau niște
imperfecți, fără vreo definiție clară, plini de defecte neacceptate de mine.
Iar eu ca orice critic sau luându-mi rolul moralizatorului, eram plin de
exagerări și de false concepții, pe care le recunoșteam, dar pe care le
ascundeam, arătându-le obiectivitate. Criticul niciodată nu-și recunoaște greșeala
și caută să susțină o idee chiar dacă știe că e incorectă pentru mulți. Pentru
că el nu-și distruge ideile, le păstrează pe toate, le scrie pe sute de foi.
Știe că până la urmă o să-i fie de folos, chiar dacă va lupta împotriva
întregii lumi. Pentru el tot ce contează e să-și păstreze lumea intactă și
admiră uneori cum lumea exterioară lui se prăbușește. El trăiește in
interioritate și recunoaște ușor orice imbecil care se străduiește fără folos
să demonstreze altora cât de mult contează să vorbești și să spui ceea ce
trebuie. Criticul care scrie, nu recunoaște că poate să-i ironizeze și să-i
facă proști în față, el exagerează și o face în scris, dar astfel reușește mai
bine, pentru că implică orice principiu care spune că scrisul e durabil și
poate aduce aminte despre orice posibil principiu al uitării care șterge din
minte informații valoroase. E aproape inutil, dar n-o face pur si simplu în
față. Așteaptă cea mai bună ocazie, dar fără să știe când vine. Uneori pierde
momentul, însă critica lui e durabilă și așteaptă alte ocazii. Știe că găsește
în orice om măcar una. Și atunci nu e inutil ? Pe cine repară el ?
Ce o sa fac în pragul
morții? M-am întrebat o viață întreagă. ( Ce-nseamnă întreagă ? ) De când eram
mic, poate anormal, îmi închipuiam tot felul de moduri de a muri și puneam
persoanele pe care le știam în tot felul de cutii de scânduri. Mă gândeam la
oamenii care își aduc aminte de dumnezeul lor în momentul morții și atunci se
căiesc. Îmi amintesc și de treptata mea despărțire de obiectele în care credeam,
pe care le nesocoteam și despre care mi-am zis că îmi sunt firesc de simple
pentru a le lua în seamă. Mă gândeam să mă întorc odată la ele. „De ce?” mă
întrebam în rest, când nu-mi puneam cealaltă întrebare. Dar la întrebarea asta
nu mi-a răspuns nimeni. Viitorul nu-și mai pune întrebări absurde, el e mult
mai pragmatic. Lumea care visează a dispărut pentru el. Viitorul e îndreptățit
cel al morții. Vrea să-mi distrugă toate ideile și orice încercare de a-mi
răspunde. Nu mă ajută în niciun fel să-mi amintesc. Dacă mă concentrez, se
trezesc în mine unele simțăminte legate de un trecut foarte îndepărtat, când
încercam să-mi analizez modul în care mă dezvoltasem, din greu încercam, atunci.
Găseam că viața mi se schimba odată cu perspectivele, că toate mă îngrozeau din
ce în ce mai mult. Mi se dezvoltase un instinct crunt de a îndepărta de mine,
din cauza reacțiilor pe care mi le aducea orice, pe care le aveau unii față de alții.
Am ajuns să devin indiferent față de orice acces. Nu-mi oferea nimic deosebit,
deși uneori simțeam că trebuie să ies din casă și să vorbesc cuiva ( De ce
oare? Iar mai târziu m-am lecuit de obiceiul ăsta care nu-mi aducea nimic
liniștitor). Să vorbesc unui suflet ahtiat după vreo plăcere banală. Să-mi
sporesc mai mult scârba. Ce era mai grav, că erau unii cu o capacitate intelectuală
superioară, iar aceștia, gândeam atunci, nu puteau să diferențieze oamenii
între ei, să le pătrundă în cap și să vadă cu adevărat care sunt
caracteristicile lor interioare. Îmi dădeam seama că mintea lor e plină de
informații, dar imaginația nu-i ajuta foarte mult, sunt lipsiți de creativitate
sau își continuă, ca niște orbi, drumul prin pustiul lumii ? Mă întrebam. ( Aproape
liric, ca un poet, ca un mine nepoet, cu privire tragică la lume ) Astfel
oamenii se împărțeau în multe grupe, câteva miliarde, și era imposibil să-i
cunoști pe toți. Nu s-au schimbat și n-o vor face. Îi plictisește decorul,
sufletul nu și-l schimbă, mintea nu și-o schimbă, nu-i plictisește deloc lipsa
lor de ei înșiși, parcă își caută altceva, caută stând, nu găsesc nimic.
Încercam să-nvăț, apoi
pe alții, ( ca un prost predicator, care găsește mereu un bun exemplu prost )
că atunci când te mândrești în tine cu o faptă nu înseamnă că dovedește motive
de laudă și din partea celorlalți. Se poate spune că te amăgești. Te poți amăgi
și din dragoste sau prin perspectiva lumii, crezând că omul e o ființă
perfectibilă sau crezând că lumea e reală când ea e un vis comun. Un absurd
continuu. Cel mai grav e să-ți amăgești sufletul, mintea. Să te amăgești pe
tine. Să lași să te umpli de mândrie din fapte prostești, atunci când vocea
interioara îți zice „ce faptă mare ai făcut, nimeni nu mai e ca tine ..!"
Îmi scrisesem pe pereți tot ce încercam să propun unora, în ideea
ca mai întâi să mă educ pe mine. Încercarea mea a fost zadarnică. Mai târziu mi-am spus că e naiv să
continui să fac asta, așa că am decojit pereții de orice principii scrisesem
odată pe ei. Nu mi-era greu să încep să gândesc altfel decât o făcusem, parcă
eram obișnuit.
Într-o altă vreme, abia îmi amintesc, de parcă s-ar fi petrecut
acum sute de ani, nu realizam nimic din ceea ce mi se putea întâmpla. Nu puteam
viziona nici măcar către ziua de mâine. Zilele treceau repede, ca în tot
decursul vieții. Îmbătrâneam de două ori mai repede decât orice om din jurul
meu, mai ales pentru că nu încetam să mă gândesc la îmbătrânirea mea atât de
rapidă și la că subiectivitatea mă mai putea ține în viață. Credeam că o să
vină un val de maturitate peste mine, de a ști ce urmează a fi făcut, însă n-a
venit. N-a venit pentru că nu a existat și nu există, n-am simțit niciodată
nimic sau poate se afla în interiorul meu bine ascuns, dar nu l-am descoperit,
eu privind doar în exterior. Acum este prea târziu ( Prea târziu? Când nu este
? N-am mai zis-o ..? ). Sunt neputincios în fața oglinzii viitorului meu eu. El
pare cuprins de eu, ca toți care au existat. Toți erau cuprinși de eul de acum.
Toți aveau inserată într-o particulă boala.
Priveam lumea cu alți ochi. Ce încă nu știu e dacă lumea, în tot
timpul, a fost aceeași. Anotimpurile și toate fenomenele sunt aceleași de la
început, de când lumea și parcă și ele se schimbă. ( Ce banal ! ) Vorbesc de evenimente concrete. Participam la
evenimente concrete, dar încercând să-mi amintesc, reconstitui și particip din
nou la ceea ce am înfăptuit odată, dar acum primind o altă interpretare și
nimic concret, nimic simplu ca trăitul și uitatul după precipitații și vânt
tomnatic. Mintea mi-e educată într-un alt fel decât a fost atunci. Este o altă
parte a vieții mele, personajele sunt altele, iar personajul principal e altul.
Deși pare că este același, derularea acestor întâmplări face parte dintr-un alt
roman, nu dintr-un alt capitol. Viața acestui personaj este împărțită în mai
multe romane, el nefiind doar un personaj, ci mai multe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu