vineri, 7 august 2015

Operă unei femei ce-și vrea o operă



Operă unei femei


„Iubire...”, mi-a zis, ca într-o melancolie, a ei, a iubirii, când eu nici nu știu dacă o întrebasem ceva sau aiuream zicându-i că totul stă într-o teorie reușită, dar ascunsă prea bine. Iar ea completând: „Dacă e despre o teorie reușită, atunci trebuie că e a iubirii.”
         „Zilele îi sunt numărate”, i-am reamintit eu, aceleași pe care i le spusesem mai demult, despre care nu știam dacă mai ține minte, fiindcă de multe ori îi spuneam câte o idee încurcată și despre care nu avea aceeași părere, încât în capul ei trebuia să și-o uite. La fel când îi vorbeam despre iubire, fiindcă amintea adesea despre ea, o căuta continuu.
        I-am spus că dacă ar fi să iubesc aș face-o primăvara. Să cred că sunt gata să primesc căldură, sentimente, să primesc orice, când eu în alt timp respingeam orice ... Aș primi chiar și iubirea într-o zi de primăvară. Aștept să vină primăvara, chair și în locul ăsta pustiu de soare, în care mă găsesc. 


Toate, fiindcă ea, mi-a zis într-o zi... nu știu ce mi-a zis, poate că vreun amănunt sau o vorbă fără sens, că ea vorbea de multe ori, iar mie îmi plăcea s-ascult altceva, gândurile ei poate, ascunse îndărătul vorbelor, încât sfârșea orice neîntrerupere de cuvinte prin: De ce ești trist?, iar eu nu-i puteam răspunde decât un: Dar nu sunt. O mințeam pe jumătate, că eu eram mereu îngrijorător de trist, dar nu atât de îngrozitor încât să îngrijorez pe cineva. Uneori mai purtam câteun zâmbet ironic pe sub colțurile triste ale buzelor.
O întrebam: De ce ești tristă? Iar ea mă mințea că e. Însă simțeai mereu o bucurie copilărească în ea, nu-nțelegea tristețea. Ar fi vrut să rămână tristă, poate ca toți oamenii, o viață întreagă, însă nu reușea decât puține forțări ale neputinței tristeții.
Apoi eu încercam alte forțări ale minții mele. O ajutam să vadă de ce sunt buni prietenii, când înainte ne ziceam unul altuia că e de prisos să ai zeci de prietenii, că nu-i ai de fapt, și îi sărutam ușor obrajii, închipuindu-mi alți obraji artificiali, închipuindu-mi că-i rup cu mâinile pe aceia și că-mi rămân singurii obraji, ai ei. O ajutam să-și repete cuvintele prieteniei închipuite dintre oameni pe care ea mi le rostise, când, apoi, îmi apucam mâinile cu forță dominantă și le înfigeam cu tandră putere a posesiunii peste ce mai înțelegeam eu din pielea ei. Îmi doream, cu altă forță, abstractă de mine, de înțelegere, să își închidă ochii, pentru a rămâne doar eu acolo, doar eu și trupul ei, adică singur, neurmărit de nicio privire. Îi porunceam în mine, în tăcere și m-asculta, ea n-o-nțelegea, doar se supunea. O vedeam închizându-i, așa cum îmi imaginasem puțin înainte și-i înțelegeam așteptarea, mintea captivată și liberă de neputințe și iluziile prieteniilor care-o prindeau, mai ales când voia să scape de ele, o prindeau mereu.
Întotdeauna mi-a plăcut să eliberez captivități. Mi-am zis-o, pentru a-mi elibera entuziasm potrivit cu marile decizii nefericite. Apoi poate că am strâns-o de mâini sau am strâns-o de gât sau am aruncat-o pe geam sau am spart geamul și i-am înfipt cioburile în trupul primitor de împunsături de tot felul, însă în clipa de după, cea de onestă imaginație, îi întorsesem trupul cu spatele spre mine, să nu mă știe dacă sunt, dacă am plecat... Îmi iau mâna, purtătoare de forțe absurde și îi ating piciorul, poate prea moale pentru o atingere, poate prea tare pentru o iubire, că eu nu aveam niciun sens al intensității și mi-era totuna dacă zdrobeam oase în mâini sau alinam durere cu ele. Ea nu tresărea, parcă nu era cu mine, nici împotriva mea, ținea ochii închiși și-aștepta voluptate. Se lăsa mie sau altuia, altora? Imaginației cu zeci de bărbați, zecilor de voluptăți trăite în mintea ei, zecilor de atingeri anterioare.
Până să o las să-și revină în trezire i-am privit fața cu chip plecat de câteva ori. Nu-mi spunea decât că îi place să rămână pradă, să cadă în slăbiciune de descompunere totală și să nu-și revină decât când a căzut pradă sieși, închipuirilor, născocirilor. Să cadă...
Toate, fiindcă mai demult un poet a scris câteva versuri. A dat de știre femeii că i se pot scrie iubiri, dorinți pătimașe și că poate fi chemată muză. De ce poetule?
Toate până la capăt, până la capăt, fără să fi început, fără să se fi terminat, fiindcă lirica sugerată n-are izbândă a finalului sau presupusă precizie a nașterii ei. Încă de la început, unul dintre ele, femeia știe că i se cuvin vorbe ca pentru ea, unele de nespus alteia.
După sau înainte, am privit-o sincer, fără tristeți, doar cu zâmbet șters și i-am zis. La care ea mi-a răspuns: Câtor femei le-ai mai spus..? Poate că le-am zis celor pe care le-am privit sincer în ochi. Dar vorbe pentru femei nu sunt zise în fiecare clipă? Câți dinte ei i-au zis? Care din ei a fost crezut? Apoi mi-a zis că ar vrea să aibă o poezie a ei, prin care să se știe, prin care să fie știută.
De multe ori am vrut să fiu găsitor de orice. Am vrut să fiu poet de câteva ori, iar de mai multe ori am vrut să fiu altcineva decât scriitor trist, să fiu nimeni. Însă în una din dățile în care am vrut să fiu poetul mediocru găsitor de rime albe mă aflam atunci. Doar că devenirea în a fi vrut să fiu cineva nu era magie simplă cum mă gândeam că poate face cel care voiam să fiu. Fără să exclud magia asta banală, parcă în minte mă bâlbâiam că o să încerc eu vreo poezie. I-aș fi zis că-i scriu eu una. M-aș fi apucat imediat de improvizat, dar mi-am negat orice gândisem înainte. Vocea celeilalte femei, care era în ea, îmi spunea pe dos decât îmi zicea cealaltă. Am înțeles că nu i-ar plăcea niciun vers din ale mele. Aștepta altă poezie, a altuia. A altuia, când eu eram cel mai bun scriitor al fanteziei mele?
Am întors-o spre mine. Sau poate mai devreme de toate astea... Am privit-o lung, ca pentru mine și m-am convins că o știu pe de rost. Unde cauți o poezie, când n-o mai găsești? M-am convins că nu știe nicio poezie, că nu știe... Am plecat.


Un comentariu:

  1. Extraordinar! Continuă asa,vei ajunge foarte departe!

    RăspundețiȘtergere