Cine sunt ?!

                „Chiar așa, cine sunt?” îmi sună revoltător. Alt mine se ia de mine, încât eu mă iau de mine, când nu sunt cu mine, cu celălalt mine. Mă mustră, mă mustru, fiindcă îmi zice: „Chiar așa ?!”, mă ironizează, o simt, apoi îmi explică punându-mă în situația generală, obiectivă a ridicolului uman. Nu există un „chiar așa”, mai ales înaintea unei mari întrebări ca: cine sunt ? ( de fapt, nu există în nicio măsură de luat în seamă ) Există întotdeauna înaintea oricărui compromis prin întrebarea pe care ți-o zici. Deși ce se vrea a fi obiectiv ți-o zice să n-o mai zici.

                Dar tu ți-o zici, și nu te miră, nu miră pe nimeni. Ți-ai mai zis-o, toți și-au zis-o, însă încercarea care primește creditul autorității generale o face să pară găsitoare de răspuns sfătuitor, altul decât cel găsit la zecile de încercări care au venit prin punerea întrebării cu „chiar așa” înainte.

                Cine sunt? E doveditor o întrebare mare și atât. „Chiar așa, cine sunt?” e dovedirea banalului, e conștientul de a fi mic chiar dacă s-a încercat odată a fi mare.

                Unei întrebări mari, pentru a fi în continuare majoră, i se acordă un răspuns al ei. O așa întrebare nu are decât un răspuns corect, chiar dacă nu e găsit de către toți ca același, răspunsul e, în schimb, mare, întotdeauna.

                Astfel că eu mă întreb: cine sunt? Și nu mă miră, fiindcă am mai făcut-o. O s-o fac din nou, cu regret, încercând cel mai mare răspuns, încercând altul decât altul pe care mi l-am dat altădată.

                Altul se întreabă: chiar așa, cine sunt eu ? Ca și când ar fi căzut din depărtări, aflându-se atunci și punând problema. Chiar așa, cine ești ? mă întreb retoric, aducându-mi răspuns retoric că mai bine nu l-aș cunoaște pe unul ca cel cu întrebări mărunte care-și răspunde că e un om ca orice om. Cine ești tu ? Pleacă !

                Cine sunt eu ? poate că sunt, poate că nu sunt, încât altădată îmi ziceam: e mai bine să nu fii ... dar ce pot face dacă sunt ? Sunt cel ce știe despre mine că sunt sau poate altul, păstrător de ironie, cel mai slab predicator, un ipocrit mediocru.

                Mi-ar plăcea să fiu altul decât cel care sunt, de multe ori mi-ar plăcea să fiu în alt loc decât în cel care mă face să fiu, cu alții decât cei care vor să fiu eu, cel care sunt. Fiindcă nicio întrebare nu rămâne singură în rezolvarea propriului răspuns, îmi vine: Când sunt eu ? Ce vreau să fiu eu ?

                Nu sunt cel care greșește și se păcălește cu iertarea, nu sunt cel care face lucruri rațional, dar și irațional ( de ce irațional ? poate că nu mai ești tu atunci ), nu sunt cel care iubește curve, deși oricui îi plac curvele. Sunt cel care gândește mai mult decât la cel care e. Gândesc mai mult la cel care voi fi, fiindcă am credința devenirii mele, vreau să fiu.

                Nu sunt un om ca toți oamenii și nici măcar nu sunt cel care-și iartă greșelile. Sunt cel care știe că o să mai greșească de sute de ori, pentru că ți-am mai zis: vreau să fiu. Și nici măcar nu înțeleg greșeala. Nu sunt cel care a înțeles viața. Sunt cel care o privește, fiindcă totul vine în față, din față.

                Mă uit la tine. Ființă nedespărțită de propriile convingeri, și-ți spun să le lași pe toate, când ție îți vine să mă ameninți cu același proces irevocabil, încât eu îți zic că demult renunț la ce am, în fiecare clipă îmi place să-mi pierd din mine. Tu nu vrei decât să fii, eu vreau să renunț la a vrea să fiu și să cred în vrerea mea mai mare, care depășește înaintarea, eu o să fiu. De aia nu înțeleg nimic din ce-mi zici tu că înțelegi, deoarece renunț de multă vreme la orice ți-ai câștigat tu și strângi la piept.

                Într-o zi o să-ți râd în nas. Într-o zi. Când tu vei fi acceptat orice trecut al tău pe care și-l faci prezent și din care nu poți scăpa. De ce îți propui un opus al devenirii ? de ce rămâi pe loc, în trecutul tău actualizat ?

                Cine ești tu? Nu știi. Nimeni n-o știe, deși ți-o zic toți, nici tu nu știi. Cine sunt eu ? Nu știu, dar altul în afara mea o știe, eu poate vreau doar să nu mai fiu, încât celălalt să-mi zică unele despre cum că aș mai fi încă. Îl văd privindu-mă dinaintea mea. O să fiu ...