Cuvinte abuzive - partea 3 -

......................................Psihologia contrazicerii

Priveam pe geam ploaia torențială. „O să adorm în scurt timp..." , îmi trecu prin minte. Simțeam cum trupul se lasă pradă ușor somnului. Factori exteriori făceau ca puterea fizică să-mi slăbească și devenea mai puțină decât puținul în care o țineam. În cameră era cald, dar tot ce  simțeam era ploaia. Dacă închideam ochii și mă imaginam afară, o simțeam binefăcătoare, mai mult decât o simțeam când mă uitam pe geam la ea, ca orice trecător. Sute de picături  îmi simplificau natura și credeam că o înțeleg, mi-o ziceam, o admiram, ca orice trecător, credeam că toate se-ntâmplă spre ajutorul meu. Făceam parte din natură în măsura în care  toată răcoarea vremii o percepeam prin imaginație și prin căldura din cameră. Căldura îmi făcea bine, deși de fiecare dată îi spuneam mamei să nu încălzească prea tare camera. Ea îmi răspundea că trebuie să ardă mai multe lemne, deoarece în cameră nu se făcea focul decât atunci când ajungeam eu acasă. Viața îmi părea că se îndreaptă mereu spre aceleași repere, fie că mi le doream sau nu, chiar dacă nu ploua în fiecare zi, iar mai târziu mă gândeam că eram prea tânăr ca să-mi vină în minte alte gânduri, în afara celor obișnuite, care îmi dăunau, care îmi dăunează. Parcă toată viața, de atunci înainte, s-ar fi derulat în același mod. Raportându-mă la camera unde mă aflam, drumul mă purta o vreme prin alt loc, apoi mă întorceam în cameră, unde stăteam foarte puțin, reîntorcându-mă la alte căi imaginare, apoi tot în cameră.

Cu fruntea lipită de geam așteptam să vină somnul. Dar o voce speriată parcă mă trezea de fiecare dată când ochii mi se închideau. Ce mult mă liniștea ploaia..! Putea să rupă pomi, să prăvălească munți și case, nu-mi păsa de nimic. Dar eu nu trezesc pe nimeni, nu îndemn pe nimeni la nevisare, cu atât mai mult pe eul din trecut... Erori ale psihicului mă trezeau atunci. Poate era eul din viitor sau vreo caracteristică a încercării de a adormi cu fruntea lipită de geam. Dar eu nu aș trezi pe nimeni din trecut, iar eul din viitor nu cred că ar putea să mă trezească. N-aș întrerupe visarea nimănui. Mi se pare unul din momentele cele mai potrivite pentru ca în viitor să mă consider un om cu greșeli enorme. Mă acuz, iar atunci doar visam. Și acum mă întreb dacă realizez vreo diferență între visare și nevisare și dacă realizez vreo legătură între cele două extreme, pe care le percep așa la nivelul cel mai teoretic învățat din toate teoriile lumii în care am umblat, dar care într-o înțelegere aparte îmi apar ca desemnând un sens comun, ceea ce mă face să le încurc. Dar nu-mi produc confuzie, când le înțeleg la fel, din aceeași realitate, compunând aceeași realitate.

Încercam să par un om normal care adoarme cu capul pe geam. Ca orice om normal mă mințeam visând, însă nu realizam că nu e comod să adormi cu fața lipită de exteriorul ploios. Pe vremea aia nu realizam nimic. Poate și acum visez, însă atunci nu acceptam să mi se demonstreze că ceea ce credeam ca real era un ideal. Aveam suficiente motive să fiu indignat. Mă înfuriam la orice lucru care îmi părea exagerat, iar tot ce mă înconjura mi se părea exagerat. Oamenii exagerează întotdeauna, în primul rând pentru a masca ceea ce sunt. Niciunul nu reușește să nu facă nimic, de aceea exagerează în vorbire, manifestări, gesticulări, iar dacă unul ar reuși să stea pe un scaun și să privească, precum o statuie vie, în încăperea plină de indivizi manifestându-se, acesta ar trece neobservat în fața lor, aproape ca unul care nu există. Ei realizează existența altuia doar în cazul în care observă că o bucată din oxigen este folosită de altcineva decât de cei care se agită atât de mult. N-ar observa.