O luptă

                                                                                                                                         

O luptă. Un conflict și poate că nu e de înțeles, când fiecare caută pacea și liniștea. Ce e de înțeles? Lumea, viața ? Contradictoriul e de neînțeles, deși e, fiindcă își are o definiție, o pur teorie, dar în același timp paradoxul se încrucișează, înlănțuiește minți dornice să-l prindă, el nu se lasă prins, e cel mai bun fugar, căci vrând să-l apuci de-o parte fuge și se explică prin partea cealaltă, își exclude sensurile și le acceptă, le explică deodată pe toate.

Într-un spațiu neclar, imaterial, absurd, inimaginabil se poate duce o luptă. Se poate. Sufletul, cel după care ne rupem gâturile, caută o salvare, știe că vrea s-o găsească, fiindcă o caută încă din altă lume, de când credea că știe ce e cu el. Ajunge undeva și nu știe de unde să se ia, dar știe mai mult ca oricând că trebuie s-o găsească, până nu e prea târziu, neștiind când e prea târziu și când nu e, vrând, dar nu știe nimic.

Aude o luptă, când credea că e învăluit de liniște și că e tot ce-nseamnă, când era aproape să renunțe la salvare crezând că nu mai contează și nu c-o găsise. Îngerii imaginației lui se luptau deasupra lui, îi simțea, îi vedea mai bine decât o făcuse într-o oarecare închipuire. Unul avea aripi strălucitoare și față luminoasă, iar celălalt avea aripi negre și ochi întunecoși, pătrunzători, căci arunca priviri de foc, iar fața lui schimonosită de întuneric purta un zâmbet care arăta depreciere, uitare, o prea mare depărtare. Se luptau în săbii și aruncau uneori scântei dureroase, alteori sunete distrugătoare, de vuia vidul și infinitul. Sufletul rămase încremenit în poziția nemântuitului căutând salvarea, un loc existent în care să se ascundă, dar nu avea unde, era descoperit de tot, plutind în nimic, fără vreo șansă ca una pe care o știa înainte. Înainte erau șanse, acum doar descoperiri.

 Deasupra se ducea lupta lui, o simțea. Dedesubt era spațiu gol gata să-l înghită. Iar înainte să-și găsească altă speranță, orice zgomot încetă. Se simți rupt și sugrumat, purtat de mâini colțuroase, apoi parcă strâns în lanțuri, neputând face nimic. Îl copleșeau frici, liniște și lumină orbitoare, i se descopereau imagini pe care nu și le imaginase niciodată. Avu gândul unui vis, dar altceva îl făcu să-și dea seama că se află într-o supra-realitate, că fulgerele lovind din toate părțile, lumina albă și sunetele ilogice sunt adevărate.

     Nu putea înnebuni, cu tot absurdul prin care era purtat. Poate că ar fi vrut să încerce o demență, dar nu mai putea nici să înainteze prin pași, era purtat necontrolat prin mii de lumi și le trăia pe toate, încât nu știa dacă vrea să se oprească în întuneric sau să spere că lumile prin care era purtat nu se vor termina. O teamă ?

Cine e sufletul să știe ce caută acolo unde se află ? Răspunsurile îl încurcă, lipsa lor îl face să-și pună alte întrebări, încât dacă i se dovedește că se află pe drumul greșit, el continuă, convins nu de răspunsul întrebării unde se află, ci de curiozitatea dacă la sfârșit se află o groapă cu foc sau una cu smoală. Iar natura nu se schimbă, firele logicii rămân aceleași, dacă până să-și găsească groapa decide că e mai potrivit să-și facă o casă la marginea drumului greșit, apoi să-i dea foc și să doarmă în cenușă. Doar un gând nu-i vine, să se-ntoarcă, nu se poate întoarce, n-o știe.

Când e înconjurat de material se simte pustiu, gol, iar când se află într-un pustiu infinit se simte plin de cunoaștere simplă, întunericul i-o spune. Nu i se pare curios că întunericul îi vorbește. Nu mai are curiozități, mai are doar o așteptare pe jumătate și o nădejde pe jumătate. Așteaptă, iar când i se pare că așteptarea e copleșită de dovadă, de altfel de concret, îi rămâne să spere până ce concretul se desăvârșește.

Îngeri nemiloși se luptă în întuneric pentru el. Se rup în bucăți și se recompun. Sângele le e de lumină. Când aripi negre se prăbușesc, sus-ul aduce strigăte de bucurie din glasuri luminoase, iar când aripi albe se prăbușesc, jos-ul ia foc de vuiete de haos. O luptă în infinit. Până când ? se întreabă.

Așteaptă în infinit, căci nu-i mai rămâne decât să spere, iar la sfârșit să spere că nu va avea o frică prea mare. Liniștea aduce nesfârșite neliniști, iar lupta aduce pace. Cine o vrea, când odată cu ea își aduce și necunoscutul ? Sufletul caută un zgomot mic, caută să țipe, dar nu mai poate, nu mai are nimic, își găsește doar frică, prea multă frică.